MINISTERUL EDUCAŞIEI, CERCETĂRII
SI TINERETULUI
INSPECTORATUL SCOLAR AL JUD. VASLUI
GRUP ŞCOLAR AGRICOL PUIEŞTI
PROIECT DE SPECIALITATE
CALIFICAREA
TEHNICIAN
ECOLOG ÎN PROTECŢIA CALITATII
MEDIULUI
ÎNDRUMĂTOR ABSOLVENT
Prof. CĂPRARU
LILI GHIORGHIU ELENA
ANUL SCOLAR 2007-2008
TEMA PROIECTULUI
SOLUL COMPONENT
AL ECOSISTEMELOR
TERESTRE –
PRINCIPALELE FUNCŢII
CUPRINS
CAPITOLUL I INTRODUCERE
1.1. SOLUL – CEA MAI IMPORTANTĂ
COMPONENTĂ A
BIOSFEREI
1.2. SOLUL, PRODUCŢIA DE ALIMENTE ŞI POPULAŢIA LUMII
CAPITOLUL II
2.1. SOLUL, FACTOR AL MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR
2.1.1. Principalul mijloc de
productie vegetala
2.1.2. Solul- sursă de elemente nutritive pentru
plante
2.1.3. Solul-resursă energetică reînoibilă
2.2. CONSTITUIENŢII ŞI ÎNSUŞIRILE
SOLULUI
2.2.1 Factorii determinanţi în
procesul de poluare şi depoluare
2.2.2. Constituienţi minerali şi
organici ai solului
2.2.3. Proprietăţi fizice,
chimice, biologice ale solurilor
CAPITOLUL
III
3.1 CONCLUZII
3.2 RECOMANDARI
3.3 NORME DE TEHNICA SI SECURITATEA MUNCII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Se poate afirma, fără drept de tăgadă, că
fertilitatea solului are o excepţională importanţă pentru prezentul şi viitorul
agriculturii. Cuvintele lui Alvin Toefler „Pămîntul nu l-am moştenit de la
părinţi, ci îl avem împrumutat de la copii noştrii. Şi atunci, ce lume
construim? Ce lume lăsăm? Îndeamnă la profunde reflecţii, la o aleasă grijă şi
responsabilitate pentru fundamentarea şi practicarea agriculturii viitorului.
Viitorul depinde în mare parte de
„starea de sănătate a pământului”.Solurile României, ţara în care trăim şi vor
trăi urmaşii urmaşilor noştri, constituie bogăţia cea mai de preţ, zestrea cea
mai valoroasă, care trebuie preţuită, protejată, păstrată şi valorificată la
adevăratul ei potenţial.
Starea de fertilitate a solurilor, reprezintă
factorul esenţial pentru practicarea unei agriculturi durabile, performante şi
constituie un indicator decisiv al situaţiei economico-sociale şi a nivelului
de viaţă a locuitorilor din mediul rural.
Fertilitatea, însuşire extrem de
complexă, defineşte capacitatea solului de a asigura condiţii fizico-chimice şi
biologice optime pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor şi de a
pune la dispoziţia acestora, continuu şi simultan, apa şi elementele nutritive
necesare pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Obligaţia noastră, a
specialiştilor din cercetare învăţământ, a tuturor lucrărilor din agricultură,
dar şi ale economiei naţionale, inclusiv a politicienilor şi guvernanţilor este
în primul rând aceea de a cunoaşte solurile, de a le cunoaşte bine, de a le
proteja, de a le apăra de orice proces de degradare, de a preveni şi combate
toate acţiunile ce duc la diminuarea sau pierderea fertilităţii, acţiuni care,
din nefericire, au loc din ce în ce mai mult, nu numai în România, ci în
întreaga lume.
Demn de remarcat, dar
îngrijorător în acelaşi timp este faptul că dominantă este starea scăzută de
fertilitate a solurilor. Pe plan mondial, 60% din soluri au fertilitate redusă
sau foarte redusă 29% au o fertilitate moderată şi numai 11% au o fertilitate
ridicară.
Datele prezente, care situiază
rezultatele cartărilor agricole pentru o perioadă îndelungată, ne determină să
recunoaştem că „mitul” liniştitor de încadrare a solurilor româneşti în
categoria „celor mai bune” din lume nu poate fi decât dăunător.
Prin acest proiect, am dorit să fac
cunoscută importanţa calităţii mediului, a cunoaşterii a cunoaşterii situaţiei
existente şi a faptului că se pot lua măsuri, astfel ca moştenirea pe care o
vom lăsa urmaşilor noştrii, să fie cu adevărat de preţ.
În concluzie, solul reprezintă un
adevărat laborator complex şi eficace de preluare, neutralizare, reciclare şi
valorificare a rezidurilor.
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1.
SOLUL, CEA MAI IMPORTANTĂ COMPONENTĂ A BIOSFEREI
Prin
pozitia, natura si rolul sau, solul este component al biosferei şi produs al
interacţiuni dintre mediul abiotic si biotic, repreztând o zonă specifica de
concentrare a organismelor vii, a energiei acestora, produse ale metabolismului
si a descompunatorilor.
Solul
si vedetatia acopera scoarta terestra, formeaza o unitate inseparabila,
sistemul pedoecologic mondial, sistem în care planta şi solul activează
împreuna.
Numai
dupa apariţia vegetaţiei a inceput formarea propiu-zisa a solului, învelişul
recent de sol cu continutul său de humus, acumulatorul de energie al
Pământului, formându-se in cursul unei istorii extrem de complicate. S-au creat
depozite de fosile de materie organică şi rezerve uriaşe de energie solară au
fost fixate foto-sintetic în decursul a 300-400 milioane de ani, iar în aceiasi
perioadă, s-a format atmosfera cu conţinutul ei actual de azot, oxigen,
hidrogen şi bioxid de carbon.
Acest proces a fost
condiţionat în mare măsură de formarea biosferei şi descompunerea ei pe uscat.
Organismele (plantele, aimalele, microorganismele) şi solurile se întrepătrund
şi interacţionează în sisteme complicate
ecologice, care se schimbă în funcţie de dinamica şi caracteristicile fizice
ale mediului fizico-geografice.
Pe baza principurilor
general acceptate, pe plan mondial, solurile se separă în:
- soluri supuse inundatiilor (fluvii soluri);
- soluri dominate de hidromorfism (glisoluri);
- soluri în care materia organică se acumulează pe o
adâncime mare în prezenţa carbonatului de calciu (cernoziomuri);
- soluri caracterizate de procese iluvionare a argili cu
staturare în baze schimbabile ridicată
(luvisoluri) sau scăzută (acrisoluri)
- soluri în care predomină iluvionarea materiei organice şi
a sesevioxizilor (podzoluri).
În ţara noastră, datorită diversitătii
mari a condiţiilor şi factorilor de solificare, învelişul de sol este foartre
variat şi complex, de la solurile cele mai fertile din lume (cernoziomuri) la
solurile cele mai nefertile (podzol, solonceac, soloneţ, regozol).
Solul fiind un produs al biogecenozei este in acelaşi timp un fel de oglindă
care reflectă istoria şi proprietăţile lui.rezervele de energie si elementele
biologice acumulate de-a lungul a mii de ani în procesul de formare a solului,
pun în evidenţă importanţa extrem de mare a materiei organice (humus)
secundarepentru fertilzarea solului.
Pierderea humusului şi a mineralelor secundare datorită unei exploatări
neraţionale (epuizarea solului) eroziuni prin apă si vânt, este, de asemenea,
dezastroasă, pentru cultură în orice condiţii de mediu s-ar practica, ca si
pentru multe componente a biosferei. Aşadar, sinteza, transformarea,
descompunerea şi mineralizarea materiei organice, acumularea şi redistribuirea
energiei prin intermediul lanţurilor trofice ale organismelor, absorbţia
selectivă a elementelor chimice şi concentrarea lor în sol şi apă sunt
funcţiile globale cele mai importante ale sistemului, organisme-soluri din
biosferă.
Solurile
şi organismele asociate îndeplinesc, aşadar, şi alte funcţii esentiale care
reprezintă verigi ale ciclului biologic a substanţelor.
Solurile sunt habitate
a numeroase specii de microorganisme care sunt potenţial folosite ca si
organisme superioare.
În final, solurile cu
microorganisme asociate, joacă rolul unui absorbant purificator şi neutralizator biologic universal al populatiilor,
mineralizator al tuturor deşeurilor şi reziduurilor organice.
Astfel, ecosistemul sol-organisme
este unul dintre cele mai importante mecanisme în formarea, stabilirea şi
productivitatea biosferei. Totuşi dezvoltarea industriei, agriculturii,
transportului şi a urbanizării, în ultimii 100-150 de ani, a început să
degradeze formarea normală a sistemului soluri - plante - animale.
Resursele mondiale de soluri sunt
limitate cantitativ, în prezent, până la 70% din soluri necesită îmbunătăţiri
şi ameliorări de diferite feluri.
1.2. SOLUL, PRODUCŢIA DE ALIMENTE ŞI POPULAŢIA LUMII
Oamenii se găsesc pe calea unei
ciocniri critice cu natura. Pământul are un înveliş de sol cu o suprafaţă
limitată şi o producţie in continuă creştere. Având în vedere că populaţia se
va dubla în următorii 30 de ani, că la fiecare cinci zile populaţia lumii
creşte cu mai mult de 1 milion de oameni şi că in ultimele două decenii ale
secolului al XX-lea populaţia lumii a crescut cu încă două miliarde, importanţa
solului ca mijloc principal de producţie în agricultură, capătă dimensiuni cu
totul noi, deosebit de importante.
Într-adevăr, lumea poate produce
alimente necesare pentru următoarele decenii, dar nu fără creşterea efortului
ei. Ca urmare trebuie să se ia în cultură terenuri noi. Cu toate acestea
producţiile obişnuite pe terenurile folosite în prezent trebuie sporite
considerabil,cu menţinerea şi creşterea continuă a capacităţii productive a
solurilor şi cu asigurarea şi completarea pe mai departe a bazelor naturale a
fertilităţii solurilor, deoarece măsurile care duc la o creştere a recoltelor
pe seama reducerii fertilităţii solului nu reprezintă decât succese aparente şi
temporare, care nu pot crea o situaţie de durată.
Deşi poate fi adusă în cultură o
suprafaţă de teren egală cu cea deja cultivată, majoritatea acesteia este
constituită din terenuri cu soluri mai puţin sau mai costisitoare de pus în
valoare decât cele deja utilizate. De exemplu, zonele întinse din interiorul
Braziliei, zone cu musca tze - tze din Africa şi terenurile aride sunt unele
din suprafeţele disponibile. Pentru aducerea în circuitul agricol a acestor
terenuri noi, sunt necesare defrişări costisitoare, asigurarea căilor de acces,
lucrări ample de gospodărire a apelor etc.
Aceste terenuri noi, împreună cu tehnologii
mai bune, constituie soluţii imediate pentru problemele alimentaţiei.
Utilizarea apelor pentru irigare trebuie să fie mai raţională, producţia de
îngrăşăminte chimice mărită, concomitent cu asigurarea unei îndrumări tehnice
calificate.
CAPITOLUL II
2. 1. SOLUL-FACTOR AL
MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
2.1.1. Principalul
mijloc de producţie vegetală
Solul, acest corp natural divers modificat de
om, de la suprafaţa uscatului cu constituţie minerală, arhitecturală internă şi
însuşiri fizice, chimice şi biologice specifice, constituie împreună cu stratul
atmosferic apropiat, mediul de viaţă al plantelor, locul în care au loc
procesele lor vitale, acumulările şi transformările de substanţă, de energie
solidă a acestuia, au loc procese de absorbţie şi de schimb de substanţe, care
constituie baza nutriţiei minerale a plantelor.
Indiferent de nivelul de
dezvoltare a societăţii, solul a fost şi rămâne principalul mijloc de producţie
al agriculturi „cămara inepuizabilă de resurse alimentare pentru
omenire”.Creşterea nevoii de alimente pe plan mondial măreşte
necesitatea utilizării raţionale a solului pentru că, în ultimă instanţă,
capacitatea lui de producţie cantitativă şi calitativă este hotărâtoare pentru
rezolvarea acestei probleme.
Prognozele, privind creşterea populaţiei pe plan
mondial, arată că în mai puţin de 50 de ani, omenirea va fi obligată să
folosească majoritatea, dacă nu toate resursele de sol.
Pe lângă cerinţele pentru hrană îmbrăcăminte
şi lemn, solurile vor fi solicitate pentru tot mai multe şi variate alte
cerinţe. Ele vor fi folosite în mai mare măsură ca loc de desfăşurare a
multiplelor şi diverselor activităţi umane, pentru diferite construcţii pentru
spaţii de agrement, platforme şi locuri de degajare a multor deşeuri şi reziduuri,
inclusiv gunoaie şi ape uzate menajere .
Ca atare problema identificări şi
evaluării posibilităţilor de extindere a suprafeţei cultivate pe planeta
noastră, constituie una din preocupările de bază ale tuturor statelor şi
organizaţiilor internaţionale şi interguvernamentale care se preocupă de
destinele agriculturii.
Cu alte cuvinte, problema
extinderii suprafeţei cultivate a fost ridicată la rangul de politică
internaţională.
Dacă în anumite ţări,
creşterea producţiei agricole se poate realiza cu preponderenţă prin extinderea
suprafeţei cultivate, altele printre care şi România, soluţia fundamentală o
constituie intensificarea producţiei prin creşterea randamentelor la unitatea
de suprafaţă.
Aşadar, de menţinerea suprafeţei
solurilor cultivate, concomitent cu creşterea continuă a capacităţii lor
productive la nivelul cerinţelor populaţiei umane în continuă creştere, depinde
însăşi prosperitatea societăţii.
2.1.2. Solul - sursă de elemente nutritive pentru
plante
Cercetările de până acum, arată că, plantele
au nevoie pentru procesele lor vitale de numai 16 elemente din cele aproximativ
90 de elemente pe care le conţin.
Aceste
elemente nutritive esenţiale sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, fosforul,
cuprul, potasiul, azotul, sulful, calciul, fierul, magneziul, borul, manganul,
zincul, molibdenul şi clorul. Animalele au nevoie de aceleaşi elemente
nutritive, cu excepţia borului şi cu adăugarea sodiului, cobaltului, seleniului
şi a iodului.
Majoritatea
elementelor sunt absorbite prin rădăcini, deşi unele pot fi absorbite prin
stomatele frunzelor.
Principalul
depozit de atomi nutritivi este materia organică din sol, iar descompunerea acesteia de către
microorganisme face accesibile elementele nutritive respective pentru absorbţia
de către plante.
Azotul
este cel mai important element pentru creşterea plantelor, este un constituent
al clorofilei, proteinelor vegetale şi acizilor nucleici. O parte din azotul
accesibil pentru plante, provine prin fixarea azotului atmosferic de către
microorganismele fixatoare de azot.
Fosforul
este prezent în nucleele celulelor plantelor; diviziunea şi creşterea celulelor
plantelor depinde de prezenţa fosforului. Solurile au rezerve mici de fosfor
total şi accesibil pentru plante.
Potasiul este component al
proteinelor din plante, care ajută la translocarea hidraţilor de carbon,
menţine fierul mai mobil în plante şi creşte rezistenţa lor la anumite boli.
Calciu participă la
construirea pereţilor celulelor din plante şi este necesar pentru diviziunea
celulelor.
Magneziu
are rol important în formarea clorofilei.
Sulful
constituie o parte componentă a proteinelor, fiind necesar pentru sinteza
proteinelor în plante.
Pentru ca aceste elemente nutritive să fie
accesibile plantelor şi pentru a asigura calităţile necesare atât din rezerva
solului cât şi prin aporturi sub formă de îngrăşăminte, este necesar a se
asigura funcţionarea normală a solului sub toate aspectele, cunoscând că
fenomenul de poluare a solului poate stânjeni sau bloca total funcţiile vitale
ale acestuia.
După cum se vede solul este sursa
majorităţii elementelor nutritive esenţiale pentru plante. Toate aceste
elemente, cu excepţia azotului îşi au originea în rocile şi materialele parentale
din care s-au format solurile.
În decursul istoriei, producţia de alimente
a crescut, în parte prin extinderea agriculturii în noi zone unde au apărut
cerinţe pentru o producţie mai bună sau mai mare. Cea mai mare cerinţă actuală
este de a se folosi cât mai eficient terenurile deja cultivate. Pentru creşterea
producţiei principalele surse sunt solurile, îngrăşămintele chimice şi apa.
Este adevărat că pe glob, mai există teren cultivabil încă nefolosit.
Totuşi atât solurile luate în cultură, cât şi cele încă neluate ar putea fi
folosite mai bine, mai eficient. Solurile subţiri sau scheletice, solurile cu
precipitaţii medii anuale marginale, solurile excesiv levigate (epuizate) şi
cele din zonele prea reci puţin favorabile creşterii plantelor nu au
productivitate bună.
2.1.3. Solul-resursă energetică reînnoibilă
În cadrul ecosistemelor terestre naturale
sau antropice, solul este un sistem deschis, a cărui activitate depinde în
întregime de materialul energetic pe care-l primeşte de la soare, prin
intermediul covorului vegetal instalat la suprafaţa lui.
În solurile cultivate de multă vreme ca
şi în ecosistemele naturale ajunse în stadiul de „climax”, entropia este
menţinută practic constantă printru mecanism de reglare prin interconexiune a
proceselor, humificare, mineralizare. În limbaj ecologic, această stabilizare a
entropiei este desemnată prin expresia „echilibru dinamic” şi exprimă
capacitatea solului comparabil cu un organism viu, de a-şi regenera resursele
energetice. De fapt materia organică din sol, respectiv rezervele de humus,
reprezintă principala avuţie a acestuia şi totodată, sediul unor activităţi
biologice şi funcţiuni esenţiale ale solului, asigurând însăşi stabilirea
ecosistemului.
Humusul este produsul transformărilor
substanţelor vegetale în care se acumulează o cantitate importantă de energie
solară. Energia potenţială acumulată în humus în solurile lumii, se estimează a
fi egală sau mai mare decât energia totală acumulată în fito-masa pământului,
respectiv 1019-20 kcal, învelişul de sol acţionând ca un acumulator
global şi distribuitor al energiei obţinute prin fotosinteza.
Solul ca sursă de energie umană, prezintă o
serie de particularităţi specifice fundamentale. Una din acestea constă în
aceea că energia furnizată de sol lumii vii, nu se poate înlocui cu nimic
altceva.
O altă particularitate importantă a solului
ca sursă energetică este aceea că, în condiţiile unei gospodării raţionale,
energia ce se acumulează, în sol se păstrează timp îndelungat, nu se epuizează.
Aceasta se datorează faptului că solul în ansamblu, aparţine categoriei de
resurse naturale reînnoibile, adică acelea care se reînnoiesc treptat şi se
folosesc repetat de lumea vie. În schimb prin folosirea neraţională, energia
acumulată în sol se poate epuiza, iar solul însăşi poate fi distrus complet.
Mare parte din energia potenţială reprezentata prin humus şi elemente
nutritive, se pierde în special prin eroziune.
Rolul special al solului, ca resursă energetică, reclamă ca în cadrul
cercetărilor, un loc important să fie dedicat abordării energetice şi
proceselor pedogenetice in scopul unei mai bune cunoaşteri ale legilor privind
acumularea şi transformarea energiei, în produse de fotosinteză, în cenozele naturale şi agricole, în humus,
în reacţiile pedominerale, concomitent cu tehnologii bazate pe combustibil
fosili.
Rezultatele acestor cercetări vor ajuta
la stabilirea mai corespunzătoare a rapoartelor energetice optime în recoltele
de consum minim, de combustibil fosil în
condiţiile diferitelor sisteme de agricultură cu diferiţi parteneri
ecologici, în funcţie de specialitatea unităţii de producţie.
2.2.CONSTITUIENŢII
SI ÎNSUŞIRILE SOLULUI
2.2.1. Factorii
determinanţi în procesul de poluare şi depoluare
După cum se ştie, solul-rezultat al
acţiuni mai multor factori (roca şi materialul parental, clima, clima,flora şi
fauna, relieful şi timpul, la care se adaugă tot mai mult influenţa, activităţii
omului) se caracterizează printr-o gamă largă de proprietăţi specifice, foarte
variate, reprezentând, de fapt, un sistem dinamic deschis cu capacitate de
tamponare, strâns legate de mediul înconjurător prin fluxuri de materie şi
energie.
Formarea solului
În urma acţiuni climatului, rocile compactate
de la suprafaţa uscatului sunt supuse procesului de alterare până se realizează
o cantitate superficială de elemente nutritive pentru instalarea lichidelor sau
a altor forme de viaţă. La acţiuni combinate a complexului de procese fizice,
chimice şi biologice care afectează atât suprafeţele cât şi energia acumulată
în sol, mai ales în orizontul de humus al acestuia, are loc diferenţa
orizonturilor de sol, respectiv formare profilului de sol.
În timp unele procese favorizează,
intensifică, iar altele întârzie sau contacteaza formarea şi evoluţia solului, funcţiile
lui ca sistem, reproducerea substanţei vii, productivitatea biologică.
Raporturile în timp între diverse procese
pedoenergetice determină natura fiecărui sol. În măsura în care aceste rapoarte
diferă de la un loc la altul, diferă şi solurile respective.
Rocile şi materiile parentale din
care se formează solul influenţează puternic procesul de formare, ca şi
caracteristicile solului. Astfel, granitul cedează greu la alterare, iar
solurile formate pe granit pot fi nisipoase şi sărace în elemente nutritive. În
schimb, solurile formate pe roci parentale calcaroase pot avea texturi mijlocii
sau mijlocii-grele cu o bună fertilitate naturală. De asemenea, pe anumite
roci, se pot forma soluri excesiv de bogate în metale grele, fluor, substanţe
radioactive sau sărace în unele macro - şi microorganisme.
Clima este factorul activ dominant de
formare a solului, influenţând în mod special prin precipitaţii si temperatură.
Unele efecte directe ale climei asupra formării solului sunt:
- acumularea de carbonat de calciu şi alte saruri la suprafaţa solului în zonele cu precipitaţii scăzute, acestea
nefiind levigate datorită insuficienţei apei;
- formarea
de soluri acide în zonele umede, datorită alterării şi levigării intense, precum şi ploilor acide ca
urmare a poluării atmosferei cu bioxid de sulf, oxizi de azot etc ;
- eroziunea solului prin versanţi
puternic înclinaţi;
- modificarea temperaturii solului ca
urmare a efectului de „seră”
datorită creşterii concentraţiei de bioxid de carbon atmosferic.
Contrastele in
climat reflectă, adesea, contrastele în formarea solului. De
exemplu, în climatul cald şi umed,
tropical, alterarea rocilor parentale, cu formarea materialelor parentale, ca
şi procesele de solificare asupra materialelor
parentale se desfăşoară continuu.
Pe suprafeţele formelor de relief vechi,
bine drenate solurile care rezultă în condiţii de climă caldă şi umedă sunt
tipic adânci (peste 3 m), de culoare roşiatică (datorită prezenţei oxizilor de
fier), sărace în materie organică (datorită condiţiilor ce favorizează
mineralizarea rapidă a materiei organice) şi sărace în elemente nutritive
datorită levigării. În schimb, în zonele reci, solurile sunt, obişnuite foarte subţiri cu orizont de permafrost (îngheţat
veşnic) la 30-90 cm adâncime, au culoare foarte închisă, sunt bogate în materie
organică şi elemente nutritive esenţiale ca urmare a levigării foarte reduse în
zona temperată, în care se găseşte şi România, atât profunzimea solurilor, cât
şi procesele ce au loc, prezintă caracteristici intermediare.
Activitatea plantelor şi animalelor (flora
şi fauna) şi descompunerea resturilor lor organice
au influenţe deosebit de importante asupra dezvoltării solului.
Conţinutul de materie
organică şi distribuţia acestuia pe profilul, reacţia (pH-ul) solului şi
densitatea aparentă (greutatea volumetrică) sunt caracteristicile solului cel
mai rapid influenţate de prezenţa plantelor şi animalelor. Solurile formate sub
vegetaţia de pădure sunt mai profunde, pot avea mai multe orizonturi, un
orizont de suprafaţă mai puternic levigate (eluvionat) şi materie organică mai
puţin descompusă (litieră) decât solurile formate sub vegetaţie ierboasă. Solurile
de stepă din apropierea zonei de pădure (respectiv, din zona de silvostepă)
sunt bogate în materie organică humificata, frecvent până la 30 cm şi mai mult
în prezenţa de orizonturi iluviale (argiloiluviale) slab dezvoltate.
Microorganismele contribuie la formarea
solului prin descompunerea lentă a materiei organice şi formarea de acizi
slabi, care dizolvă mineralele mai repede decât apa. De asemenea omul (influenţa antropică) afectează tot mai mult
formarea solului. Luarea în cultură a solurilor, uneori, accelerează sau
frânează procesele de solificare şi chiar schimbă radical direcţiile de
solificare.
Relieful, respectiv configuratia sau
topologia suprafeţei uscatului, contribuie la formarea solului, în primul rând
prin modificarea regimurilor hidrologic, hidric şi termic ale solului. Solurile
din aceeaşi zonă climatică, formate pe acelaşi material parental şi situate pe
versanţii înclinaţi puternic, au orizonturi mai subţiri, deoarece prin profilul
solului circulă numai o parte din apa de precipitaţii restul scurgându-se rapid
la suprafaţă, iar solul este supus la o eroziune destul de puternică.
Timpul necesar pentru ca un sol
să-şi realizeze profil propriu, distinct depinde de mulţi factori independenţi
cum ar fi: clima, natura materialului parental, organismele şi relieful.
Solurile tind să se formeze mai repede în condiţii calde, umede împădurite,
unde există apă suficientă pentru migrarea coloizilor şi cantitatea apreciabilă
de materie organică pentru a fi descompusă. În condiţii ideale, un sol uşor de
recunoscut se poate dezvolta în 200 ani; în condiţii mai puţin favorabile
timpul poate fi extins la mai multe mii de ani, iar într-o situaţie oarecum obişnuite
de formare a solului pe roci compacte, formarea solului este posibilă să dureze
de la 200 până la 1000 de ani. Aşadar formarea solului, are loc prin procese de
alterare şi levigare, cu o viteză care reflectă combinaţia efectelor în timp al
intensităţilor climatului şi organismelor vii condiţionate de relieful terenului şi de natura
materialului parental, la care intervine, tot mai intens şi pe arii tot mai
mari, activitatea social-economică a omului. Configuraţia şi natura profilului
de sol, împreună cu orizonturile lui, constituie morfologia solului.
Ca orizonturi principale ale solurilor
menţionăm:
- orizontul A, orizont mineral
format la suprafaţa solului mineral, caracterizat de acumulare a materiei
organice, de regulă, mai închis la culoare decât orizontul subiacent;
- orizontul B, orizont mineral format
sub orizontul A, în care se constată o alterare a materialului parental cu sau
fără acumulare prin iluviere de argilă, secvioxizi sau materie organică.
- orizontul C, orizont mineral
situat în partea inferioară a profilului de sol, constituit din minerale
neconsolidate (minerale parientale).
2.2.2. Constituenţi minerali şi organici ai solului
Solul
este un corp tridimensional constituit din trei faze: solidă, lichidă şi
gazoasă.
Faza solidă cuprinde constituenţi
minerali, organici şi organo-minerali.
a) constituientii
minerali cuprinde fracţiunea minerală, grosieră (nisip şi praf), argile, oxizi,
hidroxizi de fier şi aluminiu. Natura mineralogică a nisipului reflectă
compoziţia minerală a rocilor şi a materialelor parentale. Mineralele argiloase
cel mai frecvent întâlnite în soluri sunt: caolinitul, montmorillonitul,
vermiculitul şi cloritul. Mineralele argiloase prezintă următoarele trei
caracteristici principale:
- particulele elementare sunt de
dimensiuni foarte mici;
- structura lor este filituasă; o particulă de argilă este construită din
foiţe paralele care, la rândul lor, sunt alcătuite din straturi tetraedrice şi
octoedrice;
- foiţele poartă sarcină
electronică negativă.
b)constituienti
organici cuprind diferite funcţii ale materiei organice din sol,
inclusiv substanţele organice humice şi nehumice.
Diferitele funcţii ale
materiei organice din sol includ:
- fracţiuni organice vii,
constituite din microorganismele solului, fauna solului şi rădăcinile plantelor,
acestea reprezentând biomasa solului;
- fracţiuni organice moarte,
cuprind organisme moarte în curs de descompunere.
Este important de reţinut
că substanţele humice constituie cea mai mare parte a materiei organice din
sol. Substanţele organice nehumice nu sunt specifice solului şi ele corespund
familiilor chimice întânlite în alte medii: glucide, proteine, lipide, etc.
c)constituienţi organo-minerali din sol se grupează în
două asociaţii principale:
- prima se referă la complecşii organici
cu ioni metalici ca: Cu++, Fe++, Mn++ etc.
- a doua cuprinde toate
asociaţiile, care se formează între argile şi substanţe organice humice şi
nehumice.
2.2.3. Proprietăţi fizice, chimice si biologice ale solurilor
Proprietăţile fizice ale solului includ: textura,
structura, densitatea specifica şi aparentă,
porozitatea, consistenţa, culoarea, conţinutul de apă, temperatura etc.
Textura solului
Solul
este alcătuit dintr-o parte solidă (minerală şi organică), lichidă (apă) şi
alta gazoasă (aer). Partea solidă reprezintă circa 50% din volumul total al
solului, iar cea lichidă si gazoasă, restul de 50%.
Partea solidă minerală este
formată din particule de diferite dimensiuni (diametre), rezultate prin
dezagregare şi alterare.Textura solului se reflectă tocmai, la mărimea şi la
proprietatea particulelor ce intră în alcătuirea solului.
Gruparea particulelor texturale
Criteriul folosit în acest scop se bazează pe includerea în aceeaşi
grupă a particulelor ce au, practic aceleaşi proprietăţi. Sa constatat că
particulele cu dimensiuni cuprinse între anumite limite au proprietăţi
specifice, deci formează o grupă.
Clasele texturale
Nisipul, praful şi argila,
imprimă proprietăţile pe care le au solurile respective, în măsură mai mare sau mai mică, în
funcţie de proprietatea în care intervenim determinând ceea ce se cunoaşte sub
denumirea de clasă texturala.
Caracterizarea
solurilor după textură
În funcţie de clasa texturală,
solurile au anumite proprietăţi, deosebindu-se unele de altele. Cele mai mari
deosebiri se constată în cazul solurilor cu texturi extreme (nisipoase şi
argiloase).
Solurile nisipoase au proprietăţi
asemănătoare nisipului, sunt foarte permeabile pentru apă şi aer; au o aeraţie
bună dar o capacitate redusă de reţinere a apei; pierd uşor apă prin infiltrare
şi evaporare, nu pot forma rezerve de apă, nu sunt coezive şi aderente, nu au
plasticitate, se lucrează uşor şi bine, sunt supuse spulberării, se încălzesc
uşor, sunt sărace în substanţe nutritive şi au capacitate redusă de reţinere a
acestora; posedă în general o fertilitate scăzută.
Soluri argiloase au proprietăţi
asemănătoare argilei, sunt puţin permeabile pentru apă şi aer; au capacitate
mare de reţinere a apei; pot forma rezerve importante de apă, dar în acest caz,
sunt slab aerate; când sunt umede devin foarte plastice şi aderente, se
lucrează greu, brazdele ies sub formă de curele; la uscare au o coeziune foarte
mare, sunt bogate în substanţe nutritive şi au capacitate mare de reţinere a
acestora; însă pe astfel de soluri, culturile nu găsesc întodeauna condiţii
bune de creştere, datorită, îndeosebi, regimului aerohidric defectuos.
Solurile cu texturi extreme au,
deci, proprietăţi puţin favorabile culturilor. Cele mai bune sub aspect
textual, sunt solurile lutoase, care prezintă proprietăţi intermediare, între
cele ale solurilor nisipoase şi argiloase, soluri cu textură mijlocie.
Restul solurilor au proprietăţi
apropiate de cele ale solurilor nisipoase (solurile nisipo-lutoase), lutoase (solurile
luto-nisipoase, solurile luto-nisipo-argiloase, solurile luto-prăfoase) şi
argiloase (solurile luto-argiloase, luto-argilo-prăfoase şi argilo-lutoase).
De altfel, în practica agricolă,
pentru simplificare, solurile (din punct de vedere textural) se împart în
soluri uşoare sau nisipoase (solurile nisipoase şi cele apropiate acestora) şi
solurile grele sau fine (solurile argiloase şi cele apropiate acestora).
Textura constituie una din insusirile cele mai importante şi mai stabile ale solului şi este
determinată, în mare măsură, de roca mamă sau parentală, în sensul că, de
exemplu, pe roci argiloase se formează, în general, soluri grele pe loessuri,
soluri mijlocii, iar pe nisipuri, soluri usoare.
Textura solului depinde de roca
parentală, dar si de procesul însăşi de
solificare. Datorită procesului de solificare, direcţia iniţială dintre
diferite grupe de particule se poate modifica, fără a schimba clasa texturală
sau chiar cu schimbarea acesteia.
Textura, determină măsura şi
procesele de formare a solului, exercită, la rândul ei o influenţă însemnată
asupra solificării. Aşa, de exemplu, texturile uşoare permit o levigare mai
intensă şi o dezvoltare mai mare pe adâncime a profilului; din contră,
texturile grele se opun levigării accentuate, profilele sunt mai scurte.
Textura solului determină sau influienţează,
toate celelante proprietăţi fizce, fizico-mecanice, precun şi cele chimice,
biochimice şi în final, însăşi fertilitatea. Sub acest raport, după cum s-a mai
arătat cea mai bună situaţie o prezintă solurile cu textură mijlocie.
Într-adevăr, marea majoritare găsesc condiţii optime pe solurile mijlocii.
Unele culturi valorifică foarte bine sau chiar preferă solurile nisipoase (de
exemplu, cartoful) sau argiloase (de exemplu, grâul). Prin urmare, cunoscând
textura solului şi proprietăţile determinate de acestea precum şi cerinţele
plantelor, pot fi stabilite cele mai indicate modalităţi de folosinţă a
terenurilor.
Textura, atât pentru
caracterizare genetică, cât şi în scopuri practice, trebuie cunoscută pe
întreaga adâncime a solului (uneori, inclusiv roca).
La solurile, de exemplu, cu diferenţă texturală pronunţată, în parte superioară
textura poate fi uşoară sau mijlocie,
dar mai in jos grea, ceea ce
schimbă complet situaţia, din punct de vedere textual a solului respectiv,
considerat în ansamblul lui.
Structura solului
Principalele tipuri de
structură
Agregatele structurale ce se stabilesc
în structura solului şi orizonturi nu sunt la fel, ci se deosebesc, în
principal, după formă, distingându-se următoarele tipuri de structuri:
- Grăunţoasă- agergate, aproximativ sferice, fără
feţe de alipire între ele, puţin poroase;
- Glomerulară- asemănătoare cu cea grăunţoasă,
agregatele sunt poroase;
- Poliedrică angulară – elemente structurale
aproape egal dezvoltate în direcţia celor trei axe rectangulare, fete plane ce
se îmbină unele cu altele, muchii ascuţite;
- Poliedrica subangulară – asemănătoare cu cea
angulară, însă cu feţe curbe şi muchii rotunjite;
- Prismatică – agregate cu axa verticală mai mare
decât cea orizontală, feţe plane, muchii ascutite;
- Columnară – asemănătoare cu cea prismatică, dar
cu capetele prismelor rotunjite;
- Lamelară – elemente structurale cu axa verticală
mai mică decât cea orizontală.
Tipul de structură se determină
direct pe teren, la cercetarea şi descrierea profilului de sol. Cu aceasta se
apreciază şi se notează atât mărimea elementelor structurale, cât şi gradul de
dezvoltare a structurii. În funcţie de mărimea elementelor structurale, la
fiecare tip de structură se deosebesc agregate foarte mici, medii, mari şi foarte
mari. După gradul de dezvoltare se disting următoarele tipuri de structură:
- slab dezvoltate – elemente structurale greu
observabile, la sfărmare apar puţine agregate (cea mai mare parte fiind
nestructurată);
- moderat dezvoltată – elemente structurale
observabile, la sfărmare aproape întreaga masă, se
desface în agregate.
Structura solului reflectă modul de
aglomerare a particulelor primare (nisip, praf, argilă) în unităţi de diferite
dimensiuni, forme, aranjare şi grad de dezvoltare, numite elemente structurale,
granulare, tubulare, prismatice sau în blocuri (poliedrice). Prin lucrarea
necorespunzătoare a solului, pot rezulta aglomerări neregulate, instabile,
numite bulgări. Un indicator al stării de afânare sau compactare a unui sol
este densitatea aparentă, respectiv greutatea pe unitatea de volum (care
include atât particule individuale, cât şi spatiile porilor).
Spaţiul lacunar sau poros denumit spaşiul
„deschis” din sol, reprezintă partea din sol neocupată de particule solide.
Volumul spaţiului lacunar depinde de modul de agregare a particulelor solide
care determină gradul de porozitate a solului. Porii reprezintă un volum
susceptibil de a fi ocupat de apă şi gaz. Proportia relativă a celor două
componente depinde de starea de saturaţie a solului.
Proprietăţile chimice ale
solului includ solubilitatea şi accesibilitatea elementelor, inclusiv a celor
nutritive, relaţia sol (pH), schimbul de ioni, tamponarea etc.
Constituienţii organicişi
minerali reprezintă rezerva de elemente nutritive care constituie partea cea
mai importantă în nutriţia plantelor. În plus substanţele organice reprezintă
rezerva energetică pentru organismele din sol. Prezenţa argilelor şi a
substanţelor humice, simulate sau în asociere, conferă solului proprietatea de
absorbţie care, în funcţie de mecanismele de absorbţie se grupează în două mari
clase de formare:
Absorbţia prin schimb de ioni, reaspectiv:
a) schimb de cationi datorită
sarcinelor electronice negative ale argilelor şi ale grupelor acide, ale
substanţelor acide;
b) schimb de anioni în esenţă
datorat prezenţei hidroxizilor metalici, cum sunt de exemplu aluminiu (OH)3,
şi fier (OH)3, ca şi argilelor amorfe, cenuşă vulcanică,
caolinicului etc, care au poziţii de schimb anionic.
Absorbţia moleculară (moleculele absorbite
sunt neutre şi sunt reţinute la suprafaţa argilelor şi coroizilor humici prin
forţe dipolare, legăturii hidrogen şi forţei de dispersie).
Dintre ionii prezenţi în soluţia
solului, ionii de H+ sunt deosebit de importanţi. Concentraţia
acestor ioni determină reacţia solului (pH), ca indicator al acidităţi sau
alcalinităţii solului. Solurile puternic acide sunt nedorite din cauza
conţinutului toxic de aluminiu solubil (mobil) şi activităţii microbiene mult
reduse. Capacitatea mare de schimb cationic conferă solului rezistenţă mare la
schimbări de pH şi cationi, respectiv capacitatea mare de tamponare. De fapt
puterea de tamponare a solului se datoreşte coloizilor pe care îl conţine.
Proprietăţile biologice ale solurilor sunt
determinate de faună şi microorganismele din sol.
Solul, mai ales în orizontul de
la suprafaţă, constituie sediul unei popularităţii abundente de microfaună şi
microfloră, aceasta din urmă fiind reprezentată de vegetaţia superioară.
Fauna din sol exercită o acţiune
mecanică intensă în sol prin fragmentarea foarte fină a resturilor vegetale şi
îngroparea lor la diferite adâncimi, prin formarea galeriilor cu rol foarte
important în circulaţia apei şi aerului.
În activitatea microorganismelor
din sol (protozoare, alge, ciuperci, actinomicete, bacterii) se disting trei
tipuri de acţiune esenţiale:
- acţiunea
enzemică, acţiunea principală a microorganismelor din sol de care este legată
evoluţia tuturor elementelor din sol;
- acţiunea de stabilire a echilibrilui biologic al
solului - actiune foarte
importantă;
- activitatea simbiotică.
Ca majoritatea organismelor vii,
organismele din sol pot avea influienţă bună, neutră sau dăunătoare asupra
vieţii din sol şi mai ales asupra productivităţii acestora. Unele sunt absolut
necesare creşterii plantelor, altele nu sunt nici bune, nici dăunătoare, iar
altele produc daune catastrofale reducând sau distrugând recoltele. Astfel se
apreciază că nematozii, paraziţi din solurile din SUA, provoacă pierderi în
producţia vegetală anuală de circa 1,6 miliarde dolari.
O serie de dăunători ce trăiesc în sol ca
Pythium şi Fusarium provoacă anual daune la cereale, pomi fructiferi şi legume
de un milion de dolari, iar unele organisme aparţinând microfaunei, fac pagube
de milioane de dolari în fiecare an.
Cu toate acestea organismele
binefăcătoare din sol depăşesc ca efect pe cele dăunătoare. De exemplu,
microfauna aerează şi structurează solul, râmele de asemenea îmbunătăţesc
fertilitatea şi productivitatea solului.
Bacreriile autotrofe
sintetizează hrana din materiile anorganice şi pot convertri oxidul de carbon otrăvitor,
în bioxid de carbon folositor sau în gaz metan, pot nutrifica amoniul şi
nitraţii şi reduc excesul de nitraţi în azot inert.
Bacteriile heterotrofe
simbiotice şi nesimbiotice ca şi algele verzi-albastre, fixează azotul atmosferic, un
element nutritiv important pentru creşterea plantelor.
Bacteriile heterotrofe
nefixatoare de azot (acelea care trăiesc pe materie organică), cele mai obişnuite
dintre toate tipurile heterotrofe, descompun materia organică, mai ales
cenozele, ligninile şi răşinele ce se descompun într-un ritm mai lent.
Ciupercile simbiotice (micorizele) ajută rădăcinile plantelor gazdă specifice
să absoarbă apă şi elemente nutritive, cum ar fi zincul. Actinomicetele, care
au caracteristici atât de ciuperci cât şi de bacterii, descompun materia
organică şi sunt sursa multor antibiotice. Algele adaugă materia organică în
sol şi îmbunătăţesc aeraţia, iar tipul de alge verzi-albastre poate fixa azotul
atmosferic. Totodată, microorganismele descompun erbicidele, fungicidele şi
insecticidele, ca şi alte substanţe chimice aplicate pe şi în sol sau ajunse în
sol prin alte căi. Din păcate unele pesticide sunt toxice şi pentru unele
microorganisme binefăcătoare.
CAPITOLUL III
3.1.CONCLUZII
a.
Solul, fiind un produs al biocenozei este un fel de
oglindă care reflectă istoria formării lui de-a lungul timpului şi evoluţia
proprietăţilor acestuia.
b.
Calitatea solului, fertilitatea acestuia, gradul de
erodare influienţează în mod direct calitatea şi cantitatea biomasei vegetale,
care se dezvoltă pe suprafaţa solului.
c.
Calitatea humusului, influienţează nivelul producţiilor
agricole, obţinute de pe terenuri, ştiut fiind faptul că solurile sărace dau
producţii inferioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
d.
Activitatea umană, influienţează în mod direct calitatea
solului, putându-l degrada sau ameliora.
e.
Solul, fiind sursă de elemente nutritive pentru plante,
trebuie supus la o anumită perioadă de timp la analize agrochimice, pentru a-i
corecta deficitul în elemente nutritive şi pentru a-l conserva, pentru
generaţiile următoare.
f.
Ştiut fiind faptul că, îngrăşămintele organice
influienţează pozitiv menţinea însuşirilor solului, acestea se folosesc
frecvent având influienţă pozitivă asupra solului, cât şi asupra masei
vegetale.
g.
Calitatea solului este influienţată şi de activitatea
microorganismelor, a protozoarelor şi a viermilor din sol, care au rol în
mineralizarea materiei organice şi îmbunătăţirea însuşirilor solului.
h.
Calitatea solului, este influienţată şi de factorii
climatici, relief, iar omul poate interveni în corectarea acestor factori
făcându-i favorabili conservării solului, prin diverse lucrări de ameliorare.
i.
Pe plan mondial, se remarcă faptul că, fertilitatea solurilor
este in scăde, 60% din terenurile utilizate în scop agricol au o fertilitate
redusă şi foarte redusă, 29% au fertilitatea moderată şi doar 11% au o
fertilitate ridicată.
3.2.RECOMANDĂRI
1)
Realizarea de constructii hidrotehnice pe terenurile în pantă,
supuse alunecării şi eroziunii: dalare, construirea unor praguri de beton.
2)
Practicarea unei agriculturi adecvate, pentru fiecare
categorie de teren în parte, evitarea supraîncărcării solurilor cu un număr
mare de animale, evitarea păşunatului excesiv pe tot parcursul anului.
3)
Se recomandă, evitarea schimbării modului de folosinţă a
terenurilor supuse degradării, care au ca destinaţie împădurirea şi păşunatul, cu
practicarea unei agriculturi de subzistentă.
4)
Se recomandă, utilizarea îngrăşămintelor organice în
defavoarea îngrăşămintelor chimice, care refac structura, textura solului şi
permeabilitatea acestuia.
5)
Recomandăm analize agrochimice, pentru a corecta reacţia
solurilor îmbunătăţindu-se astfel, însuşirile fizice şi chimice ale solului.
6)
Efectuarea lucrărilor mecanice, în conformitate cu panta
terenului, evitându-se trecerile repetate cu mijloace mecanice, treceri care
duc la compactarea terenurilor.
7)
Se recomandă, cultivarea unei culturi cu rol de
protecţie, împotriva eroziunii solului.
3.3.NORME
DE TEHNICA ŞI SECURITATEA MUNCII
● organizarea locului de muncă,
în condiţii corespunzătoare lucrării ce urmează a fi efectuate;
● purtarea echipamentului de
protecţie;
● se reverifică şi se manevrează
corespunzător echipamentul de protecţie;
● se interzice joaca in timpul
efectuării lucrărilor;
● se manevrează cu atenţie
materialele utilizate;
● respectarea întocmai
a etapelor şi operatiilor în desfăşurarea lucrărilor;
● utilizarea numai a materialelor
specifice temei;
● în efectuarea lucrărilor de
reamenajare a terenurilor se va respecta legislaţia de protecţie a mediului
înconjurător;
● determinarile indicilor calitativi
ai apei şi solurilor, se vor efectua cu personal calificat şi instruit în
laboratoarele de specialitate, folosind aparatura corespunzătoare;
● efectuarea analizelor de mediu,
se vor efectua respectând standardele de mediu, care se aplică pe teritoriul
ţării noastre.
BIBLIOGRAFIE
- Corneliu Răuţă; Stelian
Cârstea. Editura Ceaes, Bucureşti 1983; Prevenirea şi combatera poluării
solului.
- Ghinea ,L. 1978: Apărarea
naturii, Editura Ştiinţifică şi Economică Bucureşti.
- Ionescu a. 1982: Fenomenul de
poluare şi măsuri antipoluare în agricultură, Editura ceres, Bucureşti.
- Nasta, St. Răuţă, C. Dumitru,
M. Marin, N. ŞI Olaru, V. 1980: Tehnologia de recultivare a halelor de steril, rezultă
din exploatarea minieră la zi a cărbunelui în bazinul carbonifer Oltenia,
Analele I.C.P.A. volumul XIV.
- Nasta, St. Răuţă ,C. Dumitru,
M. Cârstea, S. Marin, N. Olaru, V.
Blaga: 1980. Recultivarea terenurilor degradare prin activităţi
social-economice în R.S. România, Producţia vegetală, cereale şi plante tehnice
nr.7.
- Nasta, St. Răuţă, C. Dumitru,
M. Cârstea, S. Marin, N. Popescu: 1982. Fixarea şi recultivarea haldelor de
cenuşă, mijloace de combatere a poluării mediului înconjurător, Stiinţa solului
nr.1.
- Răuţă, C. Cârstea , S. 1981.
Sistemul naţional de monitoring al cercetării solului R.S.R. Conferinţa de
ecologie „Valorificarea optimă a resurslor naturale” Constanţa 26-29 mai 1989.
- Răuţă C. Cârstea, S. Barlon Z.
1981. Ştiinţa calităţii solurilor, agricole cu privire la reacţiile (pH),
asigurarea lor cu fosfor şi potasiu mobil şi cu szot la 31 decembrie 1980,
Ştiinţa solului nr.4.
- Răuţă C. Cârstea, S. 1982.
Direcţii şi proprietăţi cu privire la protecţia, ameliorarea şi valoficarea
superioară a resurselor de sol din România, Agricultură,Alimentaţie, Ambianţă,
Cluj-Napoca.
- Şt. Puiu.
Gh. Trotin: Editura Ceres, Bucureşti 1983. Agrotehnică ediţia a-III-a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu