Ministerul
Educaţiei, Cercetării
si Tineretului
Inspectoratul Judeţean Vaslui
Grup Şcolar Agricol Puieşti
PROIECT DE
SPECIALITATE
Calificare : TEHNICIAN ECOLOG SI PROTECŢIA
CALITĂŢII MEDILUI
Îndrumător:
Prof. Ing.Căpraru
Lili
Absolvent:
Catană Andreea Ionela
Anul şcolar 2007-2008
Tema proiectului:
POLUAREA SOLULUI PRIN:
EROZIUNE, ALUNECĂRI,
SĂRĂTURARE, ACIDIFIERE
ŞI
EXCES DE APĂ
Argument
În prezent, apa şi
pământul – principalele resurse naturale ale unui stat – sunt şi mai puternic
ameninţate la degradare datorită exploziei noilor tehnologii, care în unele
cazuri sunt aplicate greşit în agricultură, industrie, transporturi şi
urbanizare.
Ceea ce a „creat” natura în milioane de ani, omul a
distrus în câteva sute, datorită acţiunilor sale necugetate, iar posteritatea
va judeca aspru această stare de lucruri.
In ciuda
uriaşului proces realizat în industrie şi agricultură, „poluarea solului şi a
apei”, constituie în prezent pericolul cel mai grav şi mai complex din lume.
Hrana pentru locuitorii Terrei aparţinând speciei Homo
sapiens sapiens nu se mai obţine de mult doar din vânătoare şi pescuit; anual,
milioane de ha de teren sunt cultivate cu diverse soiuri de plante (unele fiind
rezultatul cercetărilor de laborator), iar altele milioane sunt defrişate ori
transformate pentru a oferi noi spaţii agriculturii.
Pentru a proteja
trebuie să cunoşti bine ceea ce vrei să protejezi. De aceea eu mi-am ales
această temă. Pe parcursul acestui proiect am reuşit să acumulez cunoştinţe
despre factorii care duc la poluarea solului şi metode care combat poluarea
lui. Am învăţat să apreciez corect felul în care un ecosistem care intră în
regim de protecţie, de pildă, va „reacţiona” la noua situaţie pe care omul o va
impune.
Pentru a obţine recolte sigure şi
stabile, agricultura are nevoie să mobilizeze solul.
Solul este un factor
regenerabil, dacă se utilizează raţional nu se epuizează şi nu se degradează.
Mai mult, dacă este întreţinut corespunzător fertilitatea se menţine. Dacă însă
este întreţinut necorespunzător, el se poate degrada progresiv, uneori chiar
foarte repede, putând trece la neproductiv şi chiar la formă de deşert.
Solul este supus la o
infinitate de agresiuni şi boli, cu repercursiuni nefaste asupra
caracteristicilor sale fizice, chimice şi biologice, însă cele mai
spectaculoase sunt: eroziunea, torenţialitatea şi sedimentarea care sunt
ireversibile.
Progresul în
tehnologia agricolă a făcut ca agricultura să fie în acelaşi timp „victimă şi
vinovată” a poluării. Practic nu este posibilă o agricultură fără pierderi de
sol, iar eforturile făcute pentru conservarea solului nu pot exclude total
procesul de eroziune, însă îl limitează între baremuri permise, fără să dăuneze
dezvoltării agriculturii.
Orice proces sau
fenomen natural se creează şi se dezvoltă ca urmare a unor factori care de
regulă acţionează asupra unor condiţii naturale foarte diferite.
Fertilitatea solului
este considerată un fenomen natural, oferind solului un cadru şi condiţii de a
furniza plantelor apă şi substanţe nutritive.
Din literatura de
specialitate rezultă că problemele de eroziune a solului se găsesc totdeauna
amintite ca procese care, împreună cu altele, conlucrează la poluarea mediului
înconjurător şi în special la poluarea solului şi a apelor.
Teritoriul României
se caracterizează printr-o mare diversitate a factorilor geomorfologici,
hidrologici, de litologie şi pedologie. În acelaşi timp se semnalează o
alternanţă anuală şi sezonieră, pe acelaşi teren, a perioadelor de uscăciune cu
perioade de exces de umiditate. Această diversitate face ca terenurile agricole
să aibă o capacitate de producţii foarte variată şi determină necesitatea unor
numeroase intervenţii asupra unora dintre factorii de mediu. Producţia agricolă
vegetală se realizează prin practicarea unui număr mare de factori de mediu
dintre care principali sunt: lumina, căldura, aerul, apa şi substanţele
nutritive din sol. Insuficienţa sau excesul unuia din factori – comparativ cu
raportul optim – de cele mai multe ori influenţează în mod negativ calitatea
producţiei vegetale, putând duce chiar la compromiterea lor totală.
De multă vreme
se ştie ca, a preveni declanşarea şi desfăşurarea procesului de eroziune a
solului, este mai simplu şi mai ieftin decât a lua măsuri de stăvilire şi
combatere a acestui proces aflat în plină desfăşurare.
Lucrările de
însămânţare a solului, făcute acolo unde este astăzi bolnav, acest pământ „a
fost şi continuă să fie o activitate caracterizată prin măiestrie de chirurg,
desfăşurată cu inteligenţa de savant, precizie de bijutier şi pasiunea de ţăran
care-şi iubeşte pământul, pentru a aduce
acest pământ la
Rostul lui adevărat pe întreaga suprafaţă agricolă a ţării”. (C. Răuţă
- 1987)
CUPRINS
Capitolul I – Introducere
1.1
Noţiuni
despre poluare
Capitolul II – Poluarea solului
prin eroziune, alunecări, sărăturare, acidifiere şi exces de apă
2.1 Poluarea solului prin eroziune
2.1.1 Eroziunea în
suprafaţă
2.1.2 Eroziunea în adâncime
2.1.3 Eroziunea eoliană
2.1.4 Eroziunea produsă
de apă
2.1.5 Eroziunea produsă
de om
2.1.6 Eroziunea şi
colmatarea
2.1.7 Eroziunea şi
poluarea chimică
2.1.8 Consecinţe asupra
capacităţii productive a solului
2.2 Poluarea solului
prin alunecări de teren
2.2.1 Pante şi
alunecări de teren
2.2.2 Scheme de
amenajare a terenurilor agricole supuse alunecării
2.3 Poluarea solului
prin sărăturare
2.3.1 Amenajări pentru
ameliorarea terenurilor sărăturate
2.4 Poluarea solului
prin acidifiere
2.5 Poluarea solului
prin exces de apă
2.5.1 Efectele
excesului de apă asupra solului şi plantelor
2.5.2 Măsuri pentru
înlăturarea excesului de apă
Capitolul III
3.1 Norme de tehnică a
securităţii muncii
3.2 Concluzii
3.3 Recomandări
Bibliografie
Capitolul I
Introducere
1.1 Noţiuni despre poluarea
solului
Poluarea reprezintă o
modificare dăunătoare pentru om, pentru speciile din ecosistemele naturale şi
artificiale, a factorilor de mediu, ca rezultat al introducerii în mediu a
poluanţilor care reprezintă deşeuri ale activităţii umane.
Solul este un factor ecologic important pentru că:
- se află în strânsă corelaţie cu clima unei regiuni prin
configuraţia,natura şi structura lui;
- de calitatea lui depinde formarea şi protecţia surselor de apă
subterane şi de suprafaţă;
- determină creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel în
mod direct alimentaţia omului;
- are rol hotărâtor în amplasarea localităţilor, asigurarea condiţiilor
optime de construcţie a locuinţelor, de dezvoltare socială şi economică a
aşezărilor umane.
Poluarea solului este
cauzată de :
- pulberi şi gaze nocive din atmosferă, dizolvate de ploaie şi întoarse
în sol;
- apele de infiltraţie care impregnează solul cu poluanţi şi îi
antrenează în adâncime;
- râurile poluate care infestează suprafeţele irigate şi inundate;
- deşeurile industriale sau menajere depozitate necorespunzător;
- pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
Principalii poluanţi ai
solului sunt :
a) reziduuri solide: deşeuri, gunoaie orăşeneşti,
îngrăşăminte chimice, pesticide, pulberi, prafuri, nămoluri, minereuri
neprelucrabile, etc.
b) reziduuri lichide: ape reziduale, precipitaţii
naturale care au dizolvat H2SO4, HF (ploi acide).
c) reziduuri gazoase: gaze rezultate din activitatea
industriei miniere: dioxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat,
aerosoli, gaze naturale (metan, etan, propan,etc.), fenoli, cianuri, etc.
Principalele surse de
poluare a solului sunt reziduurile.
Reziduurile solide ocupă suprafeţe mari de teren
pentru instalarea halelor având ca efect acumularea unei mase sordide, urâţirea
peisajului, poluarea aerului şi a apelor subterane, împiedicarea folosirii
solului.
Reziduurile lichide impurifică solul prin infiltrarea
apelor poluate care se epurează parţial depunând elemente nocive în sol.
Apele reziduale infiltrate produc modificări
importante la suprafaţă şi în apropierea imediată a suprafeţei (conţinutul
chimic, pH-ul, fertilitatea solului) schimbând astfel în mod nefavorabil mediul
de dezvoltare al florei şi faunei. Petrolul şi apele de la rafinării afectează
suprafaţa solului pe care se răspândesc şi pânza de apă freatică în care se
infiltrează. Reziduurile petroliere au persistenţă îndelungată şi degradează
solul pentru perioade lungi. Iazurile de decantare ocupă suprafeţe mari, reziduurile
minerale şi substanţele toxice depuse în ele în sol sunt greu şi foarte puţin
degradabile de microorganisme, iar solul prin dezvoltare se degradează imediat
şi ireversibil.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor.
Acestea spală atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol,dar în acelaşi
timp spală şi solul ,ajutând la vehicularea agenţilor poluanţi spre emisari;
ploile favorizează şi contaminarea în adâncimea solului.
Umiditatea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă şi
de natura însăşi a solului. Acest lucru este foarte important pentru urmărirea
persistenţei pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale pe terenurile
agricole, ele trebuie să rămână cât mai bine fixate în sol.
O particularitate deosebită a solului o constituie
autopurificarea lui. Acest lucru se realizează datorită prezenţei în sol a unui
mare număr de microorganisme care contribuie la degradarea reziduurilor şi la
distrugerea germenilor patogeni. Alţi factori care contribuie la autopurificare
sunt: temperatura scăzută, umiditatea redusă din straturile superficiale ale
solului, lipsa suportului de hrană, prezenţa germenilor proprii solului, (care
formează flora denumită telurică) etc.
Dintre deteriorările
mediului, cele care evidenţiază în mod direct efectele negative ale
activităţilor umane sunt cele legate de greşita administrare a pământului şi de metode necorespunzătoare
folosite în agricultură şi în creşterea animalelor.
În mod natural, solul este expus permanent procesului de erodare
rezultat al acţiunilor concentrate ale factorilor naturali, în special aerul şi
apa, dar şi variaţiile de temperatură.
Pătrunderea omului în ecosistem şi mai ales activitatea sa
îndreptată spre cultura pământului au condus la o intensificare pronunţată a
eroziunii naturale, prin suprapunerea
aşa-numitei eroziuni accelerate, datorată despăduririlor masive,
desţelenirilor necorespunzător efectuate, culturilor cu unelte nepotrivite,
păşunatului excesiv, monoculturilor, etc.
Urmările defrişărilor s-au resimţit nu numai în schimbările de
climă ale regiunilor lipsite de vegetaţie naturală, dar şi în importantele
modificări ale faunei şi florei. Despăduririle reprezintă una din
principalele cauze ale extinderii
zonelor aride ale planetei.
Un impact puternic
asupra fertilităţii solurilor şi cu efecte favorabile erodării lor l-a
constituit practicarea, pe scară largă, a păşunatului intensiv de către
crescătorii de animale domestice din diversele regiuni ale globului.
Ţinând cont de aceste aspecte se pot adopta ca măsuri pentru protecţia mediului desecarea,
drenarea, fixarea şi stabilizarea terenurilor.
Problemele hidroameliorative ridicate de relief variat, de
condiţii hidrografice, hidrologice şi pedologice foarte diferite de la un loc
la altul se pot rezolva prin lucrări de desecări-drenaje şi combaterea
eroziunii solului. Astfel de probleme se datorează unor condiţii locale ca:
inundaţii, exces de apă (periodic sau permanent), secete frecvente, sărăturarea
solurilor, etc.
La noi în ţară există terenuri agricole ce prezintă un exces de
umiditate, în diverse grade şi intensităţi, care se pot grupa astfel:
-
terenuri
cu exces de umiditate temporar cauzat de precipitaţii;
-
terenuri
cu exces permanent de umiditate cauzat de apa freatică puţin adâncă;
-
terenuri
cu exces de umiditate cauzat de apa de inundaţii sau infiltrate din râuri.
Sărăturile apar sub
formă de petice de diferite mărimi, în cadrul terenurilor joase cu drenaj
natural slab şi cu apă freatică mineralizată, la mică adâncime.
Terenurile
sărăturate nu pot fi în general,
cultivate fără măsuri hidroameliorative şi agrotehnice. Dacă nu li se aplică
astfel de măsuri ele sunt lăsate ca păşuni de foarte slabă calitate.
Drenajul este o lucrare
hidrotehnică destinată desecării şi consolidării unui teren. El devine
indispensabil în acţiunea de tehnicizare şi modernizarea agriculturii în toate
zonele globului, fie că este vorba de terenuri cu exces de umiditate sau exces
de umiditate şi săruri, fie că este vorba de terenuri situate în zonele aride,
secetoase, unde introducerea irigaţiilor poate genera salinizări, tasări, etc.
În masivele irigabile,
drenajul este chemat să realizeze un echilibru corespunzător între conţinutul
de apă, săruri, aer şi temperatură.
Sistemul de drenaj
previne sau întrerupe procesul de acumulare a sărurilor, o parte din ele fiind
antrenate şi evacuate.
Desecarea înseamnă
eliminarea excesului de apă de la suprafaţa terenurilor joase în vederea
cultivării lor sau din motive sanitare profilactice.
Desecarea se realizează prin construirea sistemelor de desecare.
Fixarea şi stabilizarea
terenurilor se realizează prin diverse metode în scopul împiedicării
alunecărilor de teren sau protejării împotriva efectelor negative ale
inundaţiilor şi ale torenţilor.
În ceea ce priveşte
acţiunea torenţilor se pot efectua lucrări de amenajare în lungul reţelei
torenţiale, care au un rol de consolidare a malurilor şi de atenuare a
debitului solid sau lucrări hidrotehnice.
Pajiştile şi
plantaţiile silvice constituie cele mai potrivite folosinţe pentru
valorificarea terenurilor cu alunecări active sau stabilizate temporar,
deoarece favorizează ameliorarea solurilor şi chiar stabilizarea acestor
terenuri prin regularizarea regimului
hidric, termic şi prin consolidarea
mecanică pe adâncimea de pătrundere a rădăcinilor. Aceste folosinţe pot
asigura un drenaj biologic eficient, atenuarea formării crăpăturilor şi un
sistem de ancoraj prin rădăcini.
CAPITOLUL II
Poluarea solului prin: eroziune, alunecări,
sărăturare, acidifiere şi exces de apă
2.1 Poluarea solului prin
eroziune
Eroziunea este o formă de degradare a solului sau a rocilor
şi se datorează acţiunii vântului, ploilor şi omului, care prin lucrări
agricole, a distrus textura solului.
Eroziunea solului este
un proces mecanic care solicită energie. O parte din această energie este
asigurată de ploile în căderea lor.
Una din cauzele care
contribuie la declanşarea procesului de eroziune a solului, în special pe
solurile argiloase, îl constituie procesul de dezintegrare (contracţie -
umflare) a particulelor de sol datorită interacţiunii hidromoleculare (apă-aer)
teorie abordată şi dezvoltată de diferiţi cercetători.
Procesul de eroziune a
solului se caracterizează prin excelenţă cu multiple şi variate forme de
interdependenţă între factorii de cauzalitate şi de aceea apare necesitatea
integrării acestora într-o formă numerică adoptată corespunzător cu raporturile
existente.
Eroziunea solului nu
este numai un proces hidromecanic ci şi fizico-chimic şi biologic. De aceea
rezistenţa unui sol este influenţată de însuşirile fizico-chimice şi biologice.
Prognoza procesului de
eroziune se poate realiza numai printr-o studiere amănunţită a proprietăţilor
solului şi a rocilor pe care se formează.
Intensitatea eroziunii
este influenţată de caracteristicile morfometrice ale versanţilor, iar dintre
acestea, lungimea de scurgere şi valoarea înclinării sunt esenţiale.
Forma versanţilor şi
eroziunea determină, de asemenea, o diferenţiere asupra intensităţii şi mărimii
eroziunii.
Până recent, preocuparea
privind eroziunea solului era determinată numai de pagubele făcute solului
însuşi, respectiv pierderea solului şi a productivităţii acestuia. În prezent,
sunt tot mai mult subliniate numeroasele consecinţe ale procesului de eroziune
a solului şi alunecărilor de teren
asupra calităţii mediului înconjurător, prin pierderea de sol respectiv, a
fertilităţii intrinsece; colmatarea râurilor, locurilor, bazinelor de
acumulare, şoselelor, terenurilor din aval, entrofizarea locurilor, dispariţia
vegetaţiei naturale şi cultivate, degradarea landşaftului natural până la
deşertificare. Toate acestea, pe lângă procesul natural de eroziune, sunt în
principal, efectul modului de folosinţă necorespunzătoare, sistemului incorect
de lucrare a solului, ca şi tehnologiilor şi structurii de plante cultivate.
Gravitatea fenomenului de
eroziune rezultă şi din viteza cu care se colmatează lacurile de acumulare a
apei şi reducerea perioadelor de funcţionare a hidrocentralelor electrice.
Prin natura, gravitatea,
amploarea, complexitatea şi implicaţiile sale, poluarea solului prin eroziune
şi alunecări are multiple consecinţe negative asupra solului şi mediului
înconjurător.
2.1.1 Eroziunea în suprafaţă
Pe terenurile în pantă,
acţiunea conjugală a picăturilor de ploaie cu a scurgerilor superficiale
determină eroziunea denumită, convenţional în suprafaţă, prin care se spală
treptat stratul superficial de sol favorizând apariţia şiroirilor, repartizate
aproximativ uniform pe întreaga suprafaţă a versantului afectat de eroziune. Cu
timpul, şiroirile pot evolua progresiv, ajungând la adâncimi de 20-40
centimetri, în acest stadiu fiind denumite rigole.
Formele eroziunii în
suprafaţă afectează solul pe adâncimi reduse, ele putând fi nivelate prin
lucrări superficiale. Lucrările de nivelare sunt necesare şi se execută de
multe ori pe terenurile plane, dar ele sunt obligatorii pe versanţi, deoarece
denivelările sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă, împiedicând
executarea normală a lucrărilor agricole şi contribuie la amplificarea
eroziunii prin concentrarea scurgerilor de apă. Prin nivelare, se corectează
micile mameloane de teren, se astupă micile depresiuni , realizându-se o
uniformitate a suprafeţei versantului.
Lucrările de nivelare se vor executa în concordanţă cu natura solului,
grosimea stratului fertil şi particularităţile rocii mame.
Uneori, pentru
consolidarea suprafeţelor nivelate şi creşterea fertilităţii solului, se
recomandă însămânţarea acestora imediat după nivelare, cu ierburi perene.
Obiectivul principal al
acţiunilor de prevenire şi combatere a eroziunii în suprafaţă este reducerea
pierderilor de sol, până la limita admisibilă. Pentru realizarea obiectivului
menţionat, se adoptă un complex de măsuri si anume:
- organizarea antierozională a
teritoriului;
- executarea lucrărilor agrotehnice;
- lucrări speciale – hidrotehnice.
Executarea lucrărilor
agrotehnice pe terenurile în pantă trebuie să se facă paralel cu direcţia
curbelor de nivel. Totodată, se stabileşte o structură de culturi bune
protectoare ale solului, amplasate în sisteme de: culturi orientale pe direcţia
curbelor de nivel, culturi în fâşii, culturi cu benzi înierbate. În reducerea
efectului negativ al eroziunii solului, o contribuţie importantă revine lucrărilor speciale de
combatere şi anume, lucrărilor hidrotehnice. Acestea prezintă avantajul că
exercită o influenţă deosebită asupra procesului de eroziune, fie prin
interceptarea şi dirijarea scurgerilor pe versanţi, fie prin modificarea microreliefului.
Ele ajută, în acelaşi timp la acumularea în sol a unor cantităţi mai mari de
apă, contribuind la o mai bună aprovizionare a plantelor în zonele cu deficit
de umiditate. Prezintă însă, dezavantajul că necesită investiţii ridicate,
proiecte speciale de execuţie, iar pentru realizarea lor în teren sunt
necesare, utilaje complicate şi costisitoare.
Din categoria lucrărilor
hidrotehnice de combatere a eroziunii solului, fac parte: valurile de pământ,
canalele de coastă, debuşeele şi terasele.
Valurile
de pământ – sunt alunecări
hidrotehnice, care se execută cu scopul de a intercepta apa care se scurge pe
versanţi, determinând fie infiltrarea acesteia în sol, fie evacuarea excesului
către debuşee, determinând astfel fenomenul de eroziune.
Canalele
de coastă – sunt lucrări
hidrotehnice de combatere a eroziunii solului, care se execută pe versanţi cu
pante uniforme cu scopul reţinerii integrale sau regularizării scurgerilor
cauzate de ploile torenţiale. Nu se recomandă în zonele cu alunecări de teren.
Debuşeele. Scurgerea dezordonată a apelor ca urmare a
ploilor torenţiale de lungă durată poate să provoace importante stricăciuni
lucrărilor de amenajare a versanţilor. Pentru a se evita astfel de situaţii la
amenajarea terenurilor în pantă, o atenţie deosebită trebuie acordată reţelei
de evacuare a apelor în exces. Reţeaua
poate fi alcătuită din văi naturale bine înierbate sau împădurite (debuşeele
naturale); când lipsesc acestea se fac canale cu pantă mare, amplasate pe linia
de curgere a apelor (debuşee artificiale).
2.1.2 Eroziunea în adâncime
Formaţiunile torenţiale
efect al eroziunii în adâncime, sunt de cele mai evidente ţi uşor de
recunoscut. Densitatea şi dimensiunile lor în foarte multe cazuri impresionante
determină mari dificultăţi în adoptarea măsurilor de stabilizare şi apoi de
reintroducere a terenurilor afectate în circuitul productiv.
Formele eroziunii în
adâncime pot fi clasificate astfel:
a)
Rigola –
este formaţiune eroziunii în adâncime care evidenţiază trecerea de la scurgerea
dispersată pe versant la scurgerea concentrată. Are adâncimi mici şi fundul
paralel cu linia (suprafaţa terenului). Taluzurile cu înclinare mare îi dau în
secţiunea transversală, forma de V. Rigolele au amplasare neregulată pe versant
şi nu au legătură directă cu reţeaua hidrografică.
b)
Ogaşul –
se evidenţiază mult mai bine decât rigola, mai ales prin dimensiuni. Ogaşul
este considerat şi ca începutul ravenării terenului.
c)
Ravena –
este formaţiune a eroziunii în adâncime cu dimensiunile cele mai mari (2 metri
adâncime,8-50 metri lăţime, lungimea este egală cu cea a versanţilor pe care se
formează). Linia fundului ravenei nu mai este o linie paralelă cu linia
terenului, respectiv suprafaţa terenului, şi este în trepte sau în profil
parabolic.
Ravenarea terenurilor
agricole produce pagube însemnate atât agriculturii cât şi aşezărilor umane,
căilor de comunicaţii, etc.
c) Torentul – este deosebit de
formaţiunile erozionale în adâncime. Torenţii sunt râuri mici, pâraie, văi
caracterizate prin viituri bruşte determinate de ploi torenţiale sau de topirea
zăpezii şi care poartă cantităţi mari de aluviuni grosiere sau duc ape curate
de aluviuni.
Măsurile şi lucrările de
combatere a eroziunii solului trebuie adoptate cu respectarea unor principii de
bază care le asigură eficienţa atât sub aspectul tehnic cât şi economic. Astfel
lucrările de combatere a eroziunii solului trebuie să aibă la bază studii
aprofundate referitoare la agenţii şi factorii care provoacă eroziunea; lucrările
trebuie să se execute în complex şi nu izolat, la executarea lor să se ţină
seama de tehnologiile de cultură deoarece terenurile amenajate, ocupate de
lucrări, trebuie să producă agricol sau silvic. şi lucrările de combatere a
eroziunii solului trebuie adoptate cu respectarea unor principii de bază care
le asigură eficienţa atât sub aspectul tehnic cât şi economic. Astfel lucrările
de combatere a eroziunii solului trebuie să aibă la bază studii aprofundate
referitoare la agenţii şi factorii care provoacă eroziunea; lucrările trebuie
să se execute în complex şi nu izolat, la executarea lor să se ţină seama de
tehnologiile de cultură deoarece terenurile amenajate, ocupate de lucrări,
trebuie să producă agricol sau silvic.
2.1.3 Eroziunea eoliană
Eroziunea solului poate fi generată şi
de vânt, în special în zonele cu clime aride, pe soluri slab coezive, prăfoase
şi nisipoase şi, în această situaţie procesul este cunoscut sub denumirea de
eroziune eoliană.
Eroziunea eoliană este
produsă de curenţii puternici de aer în mişcare turbulentă şi se manifestă, în
special, în regiunile aride, secetoase.
Mişcarea aerului are
drept urmare încălzirea inegală a scoarţei terestre. Ca urmare a diferenţelor
de temperatură apar şi diferenţe de presiune, care sunt în generatoare de
vânturi.
Acţiunea eoliană se
manifestă sub două forme distincte denumite deflaţie şi coraziune.
Deflaţia
este procesul de spulberare a
particulelor de la suprafaţa scoarţei
solide a Pământului.
Deflaţia cuprinde două faze distincte:
-
desprinderea
particulelor de suportul natural;
-
transportul
particulelor.
Coroziunea – este procesul de erodare a rocilor de către
masele eoliene încărcate cu particole solide.
Consecinţele şi
efectele eroziunii eoliene sunt:
-
eroziunea
eoliană afectează în special terenurile nisipoase şi solurile cu structuri
fine;
-
transportarea
particulelor de sol pe distanţe mai mari;
-
pe
terenurile nisipoase, depunerea materialului nisipos duce la formarea dunelor;
-
la viteze
mari şi foarte mici ale vântului se formează avalanşe de nisip şi furtuni de
praf, acestea din urmă circulând la înălţimi şi pe distanţe foarte mari.
2.1.4 Eroziunea produsă de apă
Un rol deosebit în
viaţa plantelor şi animalelor îl are apa. Apa sub formă de picături de ploaie,
strat care se scurge la suprafaţa terenului poate dezvolta şi o acţiune
mecanică de dislocare, antrenare şi transport a particulelor de sol de pe
terenurile în pantă, proces cunoscut sub denumirea de eroziune a solului.
Eroziunea provocată de
apă poate fi: de suprafaţă – atunci
când scurgerea este dispersată pe toată suprafaţa terenului şi de adâncime – în situaţia în care scurgerea este concentrată pe anumite
direcţii şi determină formaţiuni torenţiale.
Din punct de vedere al
dinamicii eroziunii produse de apă, se întâlnesc două tipuri: eroziune latentă
şi eroziune accelerată.
Eroziunea latentă are o intensitate redusă, abia perceptibilă,
deoarece nu se constată o reducere a grosimii solului.
Eroziunea accelerată are o intensitate ridicat, procentul de sol
dislocat fiind mult mai mare decât cel de sol format.
Pentru consolidarea şi
ameliorarea terenurilor erodate de apă cea mai folosită tehnică este cea de
împădurire.
2.1.5 Eroziunea produsă de om
Prin exploatarea
exagerată a pământului (lucrări agricole) şi prin despădurire, omul contribuie
la degradarea ecosistemului prin eroziune, facilitând procesele de deflaţie şi
coraziune.
Astfel, arăturile necorespunzătoare, distrugerea
tufărişurilor (care printre alte efecte benefice, acţionează ca nişte paravane
care diminuează forţa vântului), lipsa lucrărilor de întreţinere a teraselor,
compactarea solului prin folosirea unor utilaje agricole foarte grele duc la
erodarea solului.
2.1.6 Eroziunea solului şi colmatarea
Particulele de sol
detaşate prin eroziune ajung la baza versanţilor. Materialul fin este
transportat de apă în reţeaua hidrografică. Particulele fine colmatează cursurile de apă naturale sau artificiale
(navigaţii, irigaţii,etc.) şi bazinele de acumulare a apei; de asemenea,
înfundă considerabil sau limitează funcţionarea canalelor însăşi, mai ales în
cazul canalelor pentru irigaţie a căror colmatare afectează substanţial exploatarea şi gospodărirea
sistemelor de irigaţie.
Colmatarea ridică
nivelul albiilor râurilor şi fundul bazinelor de acumulare a apelor, mărind
pericolul inundării zonelor din jur, ridicând nivelul apelor freatice şi
înmlăştinînd solurile din zonele respective. De asemenea, colmatarea reduce
durata de funcţionare a construcţiilor de pe cursurile de apă. O problemă
deosebită o constituie colmatarea acumulărilor
de apă pentru diferite scopuri (alimentări cu apă a aşezărilor umane,
industriei hidroenergetice, etc.), devenind
o problemă mondială.
Acumulările de apă
pentru piscicultură sunt serios afectate de colmatare şi capacitatea lor a fost
redusă în multe ţări.
Costul dragării
canalelor şi râurilor, a unor acumulări de apă este foarte mare, ridicând
costul transportului pe apă şi al apei de consum.
Formaţiunile torenţiale
care transportă pietriş în cursurile navigabile sunt foarte dăunătoare.
În unele zone montane,
ploile torenţiale pun în mişcare cantităţi imense de material grosier (pietriş
şi chiar bolovăniş) care ameninţă existenţa multor construcţii şi aşezări
umane.
Valoarea de agrement a
terenurilor erodate, mai ales a cursurilor şi acumulărilor de apă colmatate,
este considerabil redusă, iar malurile erodate ale cursurilor de apă şi
bazinelor de apă devin nefavorabile pentru recreere .
Transportul
particulelor de sol prin eroziunea eoliană are efecte dăunătoare în zonele
afectate. Materialele de sol îndepărtate
prin eroziunea eoliană sunt, adesea, depuse pe vegetaţii şi aduc pagube construcţiilor,
comunicaţiilor, canalelor, etc.
Particolele de sol
purtate de vânt poluează atmosfera afectând sănătatea oamenilor şi animalelor
care sufăr de boli ale aparatului respirator şi inflamarea ochilor.
2.1.7 Eroziunea solului şi poluarea chimică
Concepţia tradiţională
cu privire la procesele eroziunii, adică ideea despre eroziune ca un factor
care distruge solul şi este cauza care duce la colmatarea cursurilor şi
acumulărilor de apă nu este suficient de cuprinzătoare pentru a permite
completa înţelegere a problemei.
Solul conţine şi
receptează(prin chimizarea agriculturii şi silviculturii, emisii degajări,
irigaţii, etc.) cantităţi vaste de substanţe chimice de diferite tipuri şi cu
diferite niveluri de toxicitate. Transportul acestor substanţe, datorită
eroziunii, prezintă un pericol grav pentru întreaga societate, cu atât mai mult
cu cât substanţele chimice se pun foarte uşor în mişcare, iar eroziunea se
manifestă pe suprafeţe mari, din care cauză este foarte dificil să se
stabilească şi să se implementeze măsuri eficiente şi economice de combatere a
eroziunii.
Cele mai frecvente
surse ale acestor substanţe chimice sunt îngrăşămintele chimice şi diferitele pesticide
aplicate neraţional în agricultură, ca şi deşeurile şi reziduurile solide şi
lichide industriale, agricole şi menajere degajate pe sau în sol. Substanţele
chimice sunt transportate de la locul aplicării sau depozitării de apă şi vânt.
Aplicarea în cantităţi mai mari a îngrăşămintelor chimice, mai ales NPK, şi
impactul acestei aplicări asupra resurselor de apă pe scară mondială au
determinat o serie o serie de organizaţii ale O.N.U să se ocupe în mod deosebit
de această problemă.
Evaluarea importanţei
poluării apei datorită îngrăşămintelor chimice îndepărtate prin eroziune
depinde de modul de utilizare a apei. Cea mai gravă problemă o pune poluarea
surselor de apă potabilă, deoarece unele substanţe, cum sunt fosfaţii, nitraţii
şi clorurile, acţionează direct asupra organismului uman şi pot afecta serios
sănătatea. Nitraţii, de exemplu, pot provoca la copii o afecţiune specială –
methemoglobinemia. Încă nu există nici un procedeu economic şi eficient de
îndepărtare a fosfaţilor, nitraţilor şi clorurilor din apă. În cazul apei de
irigat o cantitate anumită de azot şi fosfor în apă poate fi avantajoasă.
Industria , cu excepţia industriei alimentare, nu poate să fie afectată în mod
periculos de apa cu concentraţii obişnuite de îngrăşăminte chimice.
Problema care apare cel
mai frecvent, datorită poluării apelor cu elemente nutritive din sol conţinute
în debitul solid al scurgerilor de
suprafaţă ca şi în soluţie, este efectul asupra echilibrului biologic în râuri şi lacuri prin provocarea
eutrofizării. Contribuţia eroziunii solului la eutrofizare se datorează
faptului că, odată cu particulele de sol, aduse prin eroziune, se transportă
cantităţi mari de fosfor, acesta fiind elementul cel mai deficitar în ape
pentru creşterea algelor şi altor plante acvatice. Se ştie că aceşti compuşi ai
fosforului din sol au stabilitate redusă în apă şi pot ajunge din sol în apă în
cantităţi importante numai odată cu transportul particulelor solide de sol,
deci numai prin eroziune.
Pesticidele folosite în
agricultură sunt sursa principală de poluare a apelor cu unele produse chimice,
foarte adesea toxice. Acest proces este accelerat de către eroziune. Până în
prezent, nu există nici o metodă pentru îndepărtarea lor din apă în mod eficient. Pesticidele
conferă apei mirosuri şi gusturi neplăcute şi prezintă pericol pentru sănătatea
omului, nu numai prin contact direct, ci şi prin lanţul trofic.
Date fiind gravitatea şi
amploarea distrugerii solului prin eroziune şi alunecări, pe plan mondial, se
acordă o atenţie deosebită pentru realizarea unei agriculturi în condiţiile
asigurării prevenirii şi combaterii eroziunii şi protecţiei mediului
înconjurător împotriva acestui tip de poluare.
Procesul de poluare a
solului prin eroziune şi alunecări poate fi contracarat prin protejarea solului
cu covor vegetal viu sau mort, ca şi cu obstacole fizice. Covorul vegetal, dens
cu talie joasă, este eficient în reducerea eroziunii prin impactul apei şi prin
spulberare. Pe terenul arabil, lucrările pe curba de nivel, culturile în fâşii
cu sau fără benzi, înierbate şi modificarea pantei prin crearea de valuri şi
terase, cu asolament şi tehnici de cultură corespunzătoare, reprezintă măsuri
eficiente de combatere a eroziunii prin apă. Alte măsuri sunt perdelele de
protecţie şi gardurile de reţinere a materialului purtat de aer, lucrările
simple, biologice şi mecanice pentru protejarea malurilor ravenelor şi
râurilor, precum şi a digurilor. De altfel, rezultatele de cercetare, ca şi din
producţie, atât pe plan mondial cât şi din ţara noastră confirmă aceasta.
2.1.8.Consencinţe
asupra capacităţii productive a solului
Materialul ce se
transportă anual de către râuri în oceane, înaintea intervenţiei omului, se
evaluează la 9,3 miliarde tone pe om, iar după intervenţia omului s-a ajuns la
24 miliarde tone pe om, din care 1% este transportat de vânt.
Anual în ţara noastră,
se pierd, prin eroziune, cca 126 milioane tone de sol, respectiv 106,6 milioane
tone de pe terenul agricol, din care 28 milioane tone de pe terenul arabil.
Zona cea mai puternic afectată de eroziune, cuprinde dealurile, subcarpaţii
Meridionali şi podişul Gotic, urmate de partea centrală a Moldovei şi vestul
podişului Transilvaniei.
În ce priveşte
pierderea de teren agricol, alunecările împreună cu eroziunea în adâncime,
determină scoaterea din cultură a cca 5000 ha teren pe an. De altfel, şi
eroziunea în suprafaţă contribuie la scoaterea din circuitul agricol a unor
terenuri, se înţelege,numai la formele avansate de eroziune şi în special în
cazul solurilor formate pe roci coezive cu capacitate redusă de dezagregare.
Un efect al eroziunii
solului, direct şi de importanţă capitală, este îndepărtarea, odată cu solul a
unei cantităţi însemnate de materie organică şi elemente nutritive.
Eroziunea de suprafaţă
afectează evident fertilitatea solului, mai ales când acţionează asupra
orizontului cu humus sau asupra celui de tranziţie. În acest caz, cercetările
din ţara noastră arată că pentru 1 cm de sol erodat se pierd 60kg/ha cereale,
dacă se are în vedere o producţie medie de 4000 kg/ha pentru solurile nerodate.
Aceste pierderi se pot
evita prin respectarea unor reguli, şi anume:
-
alegerea
culturilor şi asolamentelor, trebuie să conducă la o acoperire bună şi de lungă
durată a terenului, în special în perioadele periculoase;
-
lucrările
de arat, semănat, prăşit,etc., trebuie să se execute perpendicular pe direcţia
vântului. Fertilizarea solului, mai ales cu îngrăşăminte chimice, măreşte
conţinutul în humus şi astfel coeziunea particulelor solide face dificilă
antrenarea lor de vânt;
-
interzicerea
amplasării de construcţii şi depozite grele pe terenurile alunecoase;
-
interzicerea
trasării căilor de comunicaţii pentru vehicule grele;
-
restricţii,
până la interzicerea, privind amplasarea lucrărilor de aducţiune a apei, de
reţinere parţială sau totală a apei pe terenurile alunecoase sau pe cel
învecinate.
2.2 Poluarea solului prin
alunecări de teren
Alunecările de teren sunt deplasări naturale ale unor
masive de pământ, cauzate în primul rând de gravitaţie şi de acţiunea apei. În
cele mai multe cazuri, pe suprafaţa terenului alunecos se formează mai multe
fronturi de desprindere, care în plan, au tranşee curbate cu concavitatea în jos,
ca şu frontul principal. Suprafaţa de alunecare delimitează, de regulă, stratul
impermeabil rămas nemişcat de partea superioară; această suprafaţă poate fi în
masa rocilor de acoperire, la baza acestor depozite sau chiar în rocile de
bază. În multe cazuri cu terenuri cu alunecări periodice se întâlnesc mai multe
suprafeţe de alunecare la diferite adâncimi, mişcarea producându-se pe câte una
sau mai multe suprafeţe simultan.
Factorii care contribuie
la producerea alunecărilor pot fi: cauzali
– gravitaţia şi acţiunea apei, acţiunea omului,mişcările tectonice şi seismice;
şi condiţionali – relieful
accidentat, plantele mari, alternanţa de straturi permeabile cu straturi
impermeabile înclinate, natura terenurilor, procesele de alterare şi
dezagregare, crăpăturile de pe terenurile alunecoase.
Tipurile de alunecări
pot fi grupate astfel: după starea
generală (curgeri de teren, alunecări propriu-zise şi alunecări cu
surpări); după vârstă (contemporane,
vechi şi fosile); după stadiul de
evoluţie (potenţiale, în curs de activare şi active, recente şi stabile
temporar).
În general,
valorificarea terenurilor alunecoase trebuie făcută prin folosirea lor cu
culturi care, în condiţii pedologice nefavorabile, create prin alunecare, să
asigure producţii satisfăcătoare, să protejeze şi să amelioreze solul şi să
contribuie la stabilizarea terenului.
Urmările alunecărilor de
teren sunt grave, oricare ar fi cauzele care le produc. Pe lângă victimele
omeneşti, distrug aşezări, degradează solurile şi terenurile cultivate,
afectează vegetaţia forestieră, drumurile, căile ferate, tuneluri şi baraje,
conducte subterane, blocări de văi creând lacuri artificiale, prăbuşiri de
faleze, colmatarea lacurilor de acumulare, distrugerea exploatărilor miniere,etc.
2.2.1 Pante şi alunecări de teren
Studiul pantelor şi al
schimbării configuraţiei lor i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă cum
se produc alunecările de teren. S-au descoperit noi date despre fenomenele
naturale care duc la eroziunea solului şi la alunecări de teren, iar
cunoaşterea acestora poate ajuta la prognozarea catastrofelor naturale.
În timpul alunecărilor
de teren rocile se deplasează de-a lungul pantelor pe distanţe de până la 4 km.
Pe pantele abrupte, mai ales când solul este suprasaturat cu apă, rocile se
deplasează cu viteză mare cauzând dezastre masive.
Pantele apar în toate
regiunile globului. Ele pot fi abrupte sau line, necultivate sau cultivate şi
conferă peisajului varietate şi aduc dovezi despre modul de formare a
reliefurilor.
Deplasările de mase – sunt deplasările sub influenţa gravitaţiei.
Deplasările se produc când tensiunea din interiorul rocilor şi a solului cresc
sau când frecarea scade. Apa este un factor principal care provoacă deplasarea
de masă. Deplasările mai bruşte sunt cauzate de ploile abundente sau
prelungite, sau de topirea zăpezilor, care se înfiltrează în solul pantelor,
slăbind legătura dintre minerale.
Avalanşele – sunt alunecări de teren cu viteză foarte mare. Ele pot
fi provocate de vibraţiile cauzate de cutremure, sau chiar împuşcături.
Căderi de roci şi surpări de sol. Aceasta se petrece atunci când
apa se înfiltrează în crăpăturile rocilor şi apoi îngheaţă. Alunecarea de teren
desemnează orice fel de deplasare bruscă, ce are loc pe o pantă.
Surpările de pământ implică deplasări de materiale fine, cum ar fi
argila sau şisturile argiloase. Uneori acestea devin atât de saturate cu apa
pluvială,încât cea mai mică vibraţie poate duce la prăbuşirea pantei.
2.2.2 Scheme de amenajare a terenurilor agricole supuse alunecării
Prin amenajarea
terenurilor agricole supuse alunecării se urmăreşte corectarea, reducerea sau
chiar înlăturarea influenţei unor factori cauzali şi condiţionali ai
alunecărilor în scopul asigurării condiţiilor de ameliorare şi valorificare a
terenurilor degradate de alunecări.
Măsurile şi lucrările
care pot fi cuprinse într-o schemă de amenajare a terenurilor agricole
alunecoase, în vederea menţinerii sau realizării stabilităţii terenurilor au
rolul funcţional de reducere a forţelor motoare ale alunecărilor şi de sporire
a forţelor de rezistenţă la alunecare.
Reducerea forţelor
motoare ale alunecărilor poate fi făcută prin înlăturarea suprasarcinilor date
de apă, construcţii, depozite, căi de comunicaţie cu vehicole grele, motoare
staţionare,etc. Sporirea forţelor de rezistenţă – frecare interioară,
coeziunea, sprijinul natural al masivelor alunecoase se pot face prin eliminarea
unei părţi, care este în exces, din apa straturilor acvifere, prin diferite
procedee de consolidare a pământurilor, prin apărarea sprijinului natural sau
prin sprijiniri artificiale.
În zona cu alunecări,
schema de amenajare poate cuprinde următoarele măsuri şi lucrări:
- interzicerea amplasării oricăror construcţii şi depozite grele;
- interzicerea funcţionării motoarelor staţionare;
- înlăturarea suprasarcinilor existente sau, în situaţii forţate de
importanţa social-economică a suprasarcinilor, consolidarea pentru stabilizarea
terenului aferent;
- astuparea găurilor cu material bine compactat;
- captarea tuturor izvoarelor existente şi drenarea terenurilor din
locurile cu exces de umiditate;
- şanţuri de evacuare a apei din depresiunile închise care nu se
astupă;
Când sprijinul natural
al terenurilor alunecoase este slăbit sau îndepărtat datorită eroziunii în
adâncime sau laterale provocate de curentul din albia cursurilor permanente sau
a celor torenţiale şi când stabilitatea terenului este periclitată de variaţia
nivelului apei din albie sau lac de acumulare, există la piciorul versantului,
atunci se poate aplica de la caz la caz:
- lucrări de consolidare a malurilor albiei prin diverse îmbrăcăminţi;
- lucrări de apărare indirectă a malurilor prin colmatare;
- filtre inverse sub formă de contrabanchete din material drenant, în
cazul malurilor cu izvoare;
- praguri şi baraje pe ravene şi alte formaţiuni ale reţelei
torenţiale;
- taluzarea malurilor.
Terenurile cu alunecări
active sau stabilizate temporar, pot fi valorificate diferenţiat, în funcţie de
gradul lor de frământare şi de amenajările aplicate. Terenurile foarte frământate se pot valorifica numai
prin împădurire. Cele puţin frământate de alunecări,pot fi valorificate agricol
în funcţie de factorii pedoclimatici locali şi de cerinţele agro-economice. În
general, valorificarea terenurilor alunecoase trebuie făcută prin folosirea lor
cu culturi care să asigure producţie satisfăcătoare, să protejeze şi să
amelioreze solul şi să contribuie la stabilizarea terenului.
Pajiştile şi plantaţiile
silvice constituie cele mai potrivite folosinţe pentru valorificarea
terenurilor cu alunecări active , deoarece favorizează ameliorarea solurilor.
Aceste folosinţe pot asigura un drenaj biologic eficient, atenuarea formării
crăpăturilor şi un sistem de ancoraj prin rădăcini. În prezent, toate
alunecările recente s-au petrecut numai pe terenurile cu alunecări vechi una
din condiţiile favorabile reactivării mişcărilor de teren fiind însăşi
existenţă microreliefului neregulat, caracteristic acestor terenuri.
Lucrările care trebuie
proiectate pentru condiţiile deosebite de funcţionare pe terenurile agricole
alunecoase sunt: lucrările de nivelare-modelare, canale deschise şi drenuri, la
zidurile de sprijin, contrabanchetele şi ancorajele.
2.3 Poluarea solului prin sărăturare
Prin sărăturare se
înţelege procesul de acumulare atât a sărurilor solubile, cât şi a sodiului
schimbabil în cantitate suficient de mare pentru a dăuna capacităţii productive
a solului. Sărurile includ soluri saline, soluri alcaline şi soluri atât
salinizate cât şi alcaline. Obişnuit, sărăturile apar în zonele aride şi
semiaride ale lumii. În zonele umede, sărurile solubile prezente în sol sau rezultate
în urma proceselor de formare a solului, sunt supuse unui proces de levigare în
profilul de sol, putând ajunge în apele freatice şi de acolo în râuri, lacuri,
mări şi oceane.
Sărăturarea solurilor
poate avea loc sau poate fi accentuată adesea, în zonele aride şi semiaride în
urma introducerii irigaţiei. Toate apele din irigaţii conţin cantităţi
variabile de săruri solubile şi chiar dacă au un conţinut redus, poate avea loc
acumularea de săruri solubile în condiţiile unui sol cu drenaj deficitar. De
asemenea, în condiţiile unei irigaţii neraţionale, cu pierderi de apă din
calele de aducţie, aplicare de norme de udare necorespunzător, fără asigurarea
unui drenaj adecvat, poate avea loc, într-un timp scurt, ridicarea nivelului
apei freatice. Odată ce nivelul apei freatice ajunge la 1-2 m adâncime de la
suprafaţa solului, cantităţi însemnate de apă se ridică prin capilaritate în
zona radiculară a plantelor, de unde se pierd prin evaporare, iar sărurile
dizolvate se acumulează în această zonă. În felul acesta, atât apa freatică cât
şi apa de irigaţie pot să contribuie la fenomenul de salinizare secundară a
solului, ceea ce reprezintă, de altfel, un alt tip de poluare a solului.
Problema poluării
solului prin sărăturare, nu se limitează la o anumită regiune specifică de pe
glob. Este greu de găsit o zonă geografică în care sistemele de irigaţie să nu
aibă anumite probleme legate de poluare prin sărăturare. Cu toate acestea, în
regiunile cu climat arid şi semiarid, problema este mult mai acută, atât ca
răspândire, cât şi ca intensitate a acestui fenomen. În ţara noastră, fenomenul
de poluare a solurilor prin sărăturare se manifestă pe cca 454 mii ha teren
agricol, din care cca 274 mii ha teren arabil, iar suprafaţa cu soluri cu risc
potenţial de poluare prin sărăturare, în condiţiile amenajării şi exploatării
necorespunzătoare a irigaţiei,se estimează la aproximativ 1300 mii ha.
Salinizarea secundară a
solurilor din ţara noastră se datorează următoarelor cauze:
- ridicarea nivelului apelor freatice mineralizate;
- suspendarea regimului hidric periodic percolativ de
salinizare-desalinizare sub influenţa inundaţiilor cu regim hidro-salin
nereversibil;
- intensificarea ascensiunii capilare a apei din pânza freatică prin
suprapăşunat, agrotehnică necorespunzătoare;
- aducerea la suprafaţă a stratelor salifere din adâncime.
Salinizarea secundară a solurilor din ţara noastră poate avea două
surse; una reziduală, ca urmare a influenţei franjei capilare cu apă cu
compoziţie chimică şi alta ca urmare a folosirii apei de irigat cu compoziţie
chimică alcalină.
Efectul dăunător pentru
plante al sărurilor solubile în exces în sol este evident. De asemenea, pentru
practica agricolă este important de reţinut faptul că o slabă dezvoltare a culturilor
agricole are loc când conţinutul sodiului schimbabil este de 10-15% din
capacitatea de schimb cationic. La un conţinut de sodiu schimbabil de 20-35%,
plantele agricole sunt puternic afectate. Toxicitatea sărurilor variază în
funcţie de natura cationului şi a anionului respectiv. Limitele de toxicitate
pot fi, însă, mult influenţate de fenomenul antagonismului ionilor din sol, ca
şi de tipul de salinizare sau alţi factori care condiţionează mecanismele de
schimb ionic la interfaţa sol-plantă. În general, în solurile sărăturate au
interacţiuni complexe, de ordin superior, în care se împletesc efectele de
însumare, de sinergism şi de antagonism ale diferiţilor ioni.
În concluzie, poluarea
solurilor prin sărăturare are loc, în principal, datorită intervenţiei şi
activităţii neraţionale a omului, prin executarea necorespunzătoare a
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi aplicare de măsuri agrotehnice
neadecvate. La acestea mai contribuie ignorarea legilor care dirijează
echilibrul natural şi evoluţia solurilor, neglijarea sau desconsiderarea totală
a modificărilor hidrologice, hidrochimice şi geochimice care au loc în
teritoriu ca urmare a lucrărilor de hidroameliorare.
Solurile sărăturoase au
compactitate şi coeziune mare, permeabilitate foarte redusă din care cauză apa
bălteşte la suprafaţă chiar şi după ploile mai mici; conţinutul de săruri uşor
solubile este mare, cele mai dăunătoare fiind cele de potasiu.
Ameliorarea acestor
terenuri reprezintă o cale foarte importantă de sporire a productivităţii
agricole.
2.3.1 Amenajări pentru ameliorarea terenurilor
sărăturate
Principalele măsuri
agrotehnice pe astfel de terenuri sunt următoarele:
·
Cultivarea
plantelor – care sunt mai tolerante faţă de săruri:sfecla de zahăr,
floarea-soarelui, lucerna, muşeţelul, orezul,secara, grâul, ş.a.
·
Lucrările
solului. Aceste terenuri fiind compacte, necesită să fie afânate prin lucrări
aplicate mai des, decât pe solurile normale. Adâncimea arăturii trebuie astfel
stabilită încât să nu se aducă la suprafaţă sol cu un conţinut mai mare de
săruri.
·
Aplicarea
de amendamente este necesară pentru corectarea reacţiei solului.
·
Aplicarea
îngrăşămintelor. Pe astfel de terenuri sunt necesare îngrăşămintele organice
cât şi cele chimice. Gunoiul de grajd contribuie atât pentru aprovizionarea
plantelor cu elemente nutritive cât şi pentru a îmbunătăţi însuşirile fizice
ale solului (a spori permeabilitatea).
·
Spălarea
sărurilor este o măsură foarte importantă. Spălarea se face spre toamnă când
nivelul apei freatice este coborât. O eficacitate maximă se obţine numai atunci
când se corelează aplicarea şi a altor măsuri agrotehnice,cum ar fi aplicarea
gipsului.
2.4 Poluarea solului prin acidifiere
Solurile acide sunt,
prin definiţie, solurile cu reacţie (pH), ale căror valori sunt mai mici de 7
în scara 0-14. cu unele excepţii (mai ales în cazul coniferelor şi unor
arbuşti), solurile acide sunt considerate soluri sărate sau nefertile. Pe
măsură ce creşte aciditatea, creşte conţinutul de ioni ai elementelor
nutritive.
Aciditatea solului se
datorează mai multor surse. Una dintre acestea este disocierea grupărilor
funcţionale ale humusului, iar alta este descompunerea microbiologică a
materiei organice. Alte surse ale acidităţii solului sunt mineralele argiloase
silicatice şi hidroxizii de fier şi aluminiu. Sărurile acide, cum sunt unele
îngrăşăminte chimice care sunt supuse proceselor de hidroliză sau nitrificare,
contribuie de asemenea, la acidifierea solului. Compuşii sulfului care se
găsesc în mod obişnuit în mlaştini, cum este cazul unora din Delta
Dunării,contribuie la acidifierea solurilor, după drenarea acestora şi
manifestarea proceselor de oxidare. Fiecare sursă contribuie la acidifierea
solului într-un anumit domeniu de pH şi cu valori diferite. Intensitatea de
acidifiere depinde, într-o anumită măsură de echilibrul care există intre ionii
de hidrogen şi de aluminiu din sol.
În condiţiile
intensificării continue a agriculturii, cu folosirea în doze tot mai mari a
îngrăşămintelor minerale cu azot, fiziologic acide, are loc acidifierea
solului, în funcţie de capacitatea de schimb cationic, gradul iniţial de
saturaţie cu baze, diferenţierea texturală a profilului de sol şi
permeabilitatea pentru apă a acestuia, conţinutul de humus şi activitatea
biologică. Astfel, se cunosc cazuri când, prin aplicarea a 100kg/ha azot sub
formă de azotat de amoniu sau uree, s-a redus pH-ul cu 0,4-0,5 unităţi, ceea ce
înseamnă că, în timp de 6-8 ani, solurile cu reacţie slab acidă (pH 5,8-6,8 în
apă), care în mod normal, nu necesită amendare calcică, pot deveni acide în aşa
măsură încât recoltele să fie afectate semnificativ.
Reacţia acidă şi
conţinuturile de aluminiu şi mangan mobil, ca şi alte însuşiri chimice, fizice
şi biologice, asociate cu reacţia acidă, limitează capacitatea de producţie a
solurilor şi reduc eficienţa îngrăşămintelor chimice. Scăderile de recoltă
datorite acidităţii solurilor sunt considerabil mai mari (de două şi de mai
multe ori) la culturile leguminoase perene.
În ce priveşte situaţia
din ţara noastră, din întreaga suprafaţă agricolă, studiată agrochimic, aproape
două milioane hectare, respectiv circa 1,5 milioane ha teren arabil, prezintă
soluri acide care necesită corectarea acidităţii. Faţă de ponderea încă mare
(cca 20%) a solurilor acide şi de tendinţă ca această pondere să crească,
datorită folosirii îngrăşămintelor cu azot, fiziologic acide, ritmul actual de
amendare a solurilor acide din ţara noastră este nesatisfăcator, acesta
trebuind să crească până la cel puţin 300 ha/an, pentru ca în decurs de 5-6 ani
să se asigure corectarea reacţiei tuturor solurilor în prezent acide, urmând
ca, în continuare, să se aplice amendamente calcaroase, în doze de întreţinere
sau îngrăşăminte bogate în calciu, pentru menţinerea reacţiei solurilor în
domeniul optim, compensarea efectului de acidifiere al îngrăşămintelor cu azot,
fiziologic acide şi mai ales, pentru asigurarea
unei eficienţe ridicate a îngrăşămintelor, în general, şi a celor cu
azot în special.
2.5 Poluarea solului prin exces de apă
Solul intervine în circuitul hidrologic ca receptor,
rezervor şi reglator al umidităţii, contribuind astfel, la tamponarea
excedentelor şi deficitelor periodice ale bilanţului hidrologic al
teritoriului. Prin intermediul solului, se intervine, pe diferite căi, în
reglarea unor elemente de bilanţ hidric, aducându-se aşadar, o contribuţie
importantă la creşterea eficienţei în utilizarea resurselor de apă şi în
acelaşi timp, la sporirea producţiei de biomasă, deci, la intensificarea
conversiei energiei solare de bioenergie, în energie alimentară. Capacitatea
maximă a solului de înmagazinare a apei accesibile plantelor depinde de anumite
caracteristici ale lui, în această privinţă, unul din indicii sintetici ai solului
este volumul edafic util pentru plante, adică volumul de sol accesibil
sistemului radicular al plantelor. Datorită variaţiei teritoriale a solurilor,
acest volum nu este uniform.
Capacitatea maximă a
solului de înmagazinare a apei accesibile plantelor este, pe teritoriul
României, de cca 20 km pătraţi. Orice aport absolut de apă din precipitaţii sau
alte surse (inundaţii, irigaţii), care depăşeşte această valoare, este
excedentar din punctul de vedere al bilanţului hidrologic actual al solului. În
funcţie de varietatea de condiţii privind permeabilitatea solului, relieful,
litologia şi hidrologia, acest excedent de apă poate să treacă în apa freatică
prin infiltraţie, să se scurgă la suprafaţa terenului sau să băltească pe sol,
provocând dereglarea echilibrului normal al bilanţului hidric, fapt care are
repercursiuni atât asupra landşaftului ,
mediului înconjurător, cât şi asupra fertilităţii solului, asupra activităţii
economice constituind, de fapt, un factor de poluare a solului.
Solurile cu exces de umiditate, conţinând un
volum foarte mare de apă, au în mod corespunzător, un grad de aerare mai redus.
Aeraţia insuficientă a solului încetineşte procesele de oxidare şi favorizează
procesele anaerobe, fapt care nu permite descompunerea şi mineralizarea totală
a materiei organice, dând naştere la fenomenul de reducere care au ca rezultat
gleizarea şi pseudo-gleizarea solurilor.
Solurile cu exces de
umiditate sunt mai reci, de aceea nu se pot însămânţa în epoca optimă, iar lucrările
agricole se fac de regulă cu întârziere şi de o calitate inferioară.
2.5.1 Efectele excesului de apă asupra solului şi plantelor
Excesul de umiditate de
la suprafaţa solului şi din sol influenţează în mod nefavorabil atât evoluţia
solurilor cât şi creşterea şi dezvoltarea plantelor.
·
Datorită
excesului prelungit de umiditate în sol, au loc procese chimice şi biochimice
care, în condiţii de anaerobioză, duc la apariţia fenomenelor de
gleizare(influenţa excesului de apă freatică) şi de pseudo-gleizare(sub
influenţa excesului de apă pluvială). În aceste condiţii, pe lângă lipsa de
oxigen, apar o serie de compuşi toxici care inhibă viaţa din sol şi nutriţia
plantelor, provocând pierderi de recoltă, parţiale sau totale.
·
Apele
revărsate peste maluri cauzează pierderi culturilor agricole şi altor bunuri
materiale aflate pe terenurile limitrofe acestor ape.
·
Excesul
de apă din sol afectează puternic sistemul radicular al plantelor. Pe solurile
cu nivelul freatic ridicat plantele îşi dezvoltă un sistem radicular
superficial, rădăcinile sunt scurte şi uneori îndreptate spre suprafaţa
solului, de aceea se explorează un volum de sol mai mic, înrăutăţindu-se astfel
aprovizionarea plantelor cu apă şi elemente nutritive, iar vara, când nivelul freatic
coboară, plantele suferă de secetă. Umiditatea excesivă favorizează atacul
diferitelor boli, în special a putregaiului rădăcinilor. Sistemul radicular
fiind puternic afectat de excesul de umiditate, plantele nu se pot dezvolta
normal deoarece absorbţia apei şi a substanţelor nutritive precum şi
transpiraţia sunt reduse, iar fructificarea este stânjenită şi în final
producţia se reduce sau se poate compromite cultura. La exces de umiditate şi
apă, plantele pier ca urmare a lipsei de oxigen.
2.5.2 Măsuri pentru înlăturarea excesului de
umiditate
Prin înlăturarea
excesului de umiditate de la suprafaţa solului şi din profilul de sol prin
lucrări de desecare-drenaj, se îmbunătăţeşte aerisirea solului, care are ca
efect ameliorarea regimului termic, se favorizează procesele biochimice de
oxidare şi se creează condiţii normale pentru
activitatea
microorganismelor din sol.
Pentru înlăturarea excesului de
umiditate se efectuează următoarele lucrări:
a)Desecarea
– reprezintă un ansamblu de lucrări hidrotehnice şi măsuri agropedoameliorative
care au drept scop eliminarea apei aflate în exces la suprafaţa terenului sau
pe profilul solului, creând condiţii normale pentru dezvoltarea plantelor şi
desfăşurarea proceselor de producţie.
Lucrările hidrotehnice de
desecare cuprind reţeaua de canale şi drenuri de colectare şi evacuare,
staţiile de pompare, construcţiile hidrotehnice de reţeaua de canale şi
drenuri, instalaţiile pentru măsurarea nivelurilor şi a debitelor de apă
scurse, instalaţiile de comunicaţii şi automatizare,etc.
Metode de desecare:
- evacuarea apei în exces prin scurgere la suprafaţa terenului
- drenarea apei în exces din stratul radicular al plantelor.
-evacuarea apei prin scurgere la suprafaţa terenului şi drenarea
stratului radicular.
- drenarea biologică.
- colmatarea – este procesul prin care se ridică cota terenului în urma
aluvionării acestuia în mod natural sau artificial.
- drenaje frontale – constau din şiruri sau drenuri longitudinale de
adâncime, executate prin diferite soluţii tehnice, ce captează apele
infiltrate.
b) Afânarea
adâncă – se execută cu maşina de afânat solul.
c) Nivelarea în
pantă
d) Modelarea
terenului în benzi cu coame. În prima fază se scurge rigola dintre coame şi
apoi de-a lungul acesteia, până la reţeaua de colectare.
Capitolul III
3.1 Norme de tehnică a
securităţii muncii
·
Organizarea
locului de muncă în condiţii corespunzătoare lucrării ce urmează a fi
efectuate.
·
Purtarea
echipamentului de protecţie.
·
Se
verifică şi se manevrează corespunzător echipamentul de protecţie.
·
Se
interzice joaca în timpul efectuării lucrărilor.
·
Se
manevrează cu atenţie materialele utilizate.
·
Respectarea
întocmai a etapelor şi operaţiilor în desfăşurarea lucrărilor.
·
Utilizarea
numai a materialelor specifice temei.
·
În
efectuarea lucrărilor de reamenajare a terenurilor se va respecta legislaţia de
protecţie a mediului înconjurător.
·
Determinarea
indicilor calitativi ai apei şi solului se vor efectua cu personal calificat şi
instruit în laboratoarele de specialitate folosind aparatura corespunzătoare.
·
Efectuarea
analizelor de mediu se vor efectua respectând standardele de mediu care se
aplică pe teritoriul ţarii noastre.
3.2 Concluzii
Eroziunea se produce datorită despăduririlor
dezorganizate şi masive, păşunatului excesiv pe tot parcursul anului, precum şi
datorită lipsei reîmpăduririlor, a reînsămânţării covorului ierbos şi a
întreţinerii necorespunzătoare a
acestora. Pe terenurile agricole practicarea lucrărilor mecanice pe direcţia
deal-vale,a adus la accentuarea eroziunii solului. De asemenea, degradarea
solului se produce datorită trecerilor repetate cu maşini agricole şi a lipsei
îngrăşămintelor organice care îmbunătăţeau însuşirile solului.
Alunecările de teren
sunt deplasări naturale ale unor mase de pământ cu suprafaţă de mărimi foarte
variate, dar în general mici care însă se pot asocia, rezultând astfel o
suprafaţă alunecată mare. Principalele cauze ale alunecărilor sunt: relieful
accidentat, gravitaţia, acţiunea de înmuiere a apei şi activitatea omului.
Sărurile în exces fac
să crească concentraţia solului şi să reducă accesibilitatea apei din sol la
plantă, iar sodiul dispersează coloizii sodiului, ceea ce face ca solul să-şi piardă structura glomerurală ,
să devină compact, slab aerat, puţin permeabil, să reţină multă apă şi să se
lucreze greu. Reacţia solului devine bazică. Din această cauză terenurile
sărăturate, în general, nu se pot cultiva şi sunt folosite ca pajişti naturale
care dau producţii mici şi de slabă calitate.
Reacţia acidă şi
conţinuturile de aluminiu şi mangan mobil, ca şi alte însuşiri chimice, fizice
şi biologice, asociate cu reacţia acidă, limitează capacitatea de producţie a
solului şi reduc eficienţa îngrăşămintelor chimice.
Excesul de apă în sol
sau la suprafaţa terenului are efecte defavorabile asupra plantelor, deoarece
împiedică pătrunderea aerului şi menţine o temperatură scăzută, astfel că
rădăcinile nu se dezvoltă şi nu funcţionează normal, iar în cazul în care
această stare persistă se asfixiază şi pier. Prin urmare, apa în exces nu
dăunează plantelor prin ea însăşi, ci prin faptul că determină o aeraţie
insuficientă a solului, urmată de scăderea conţinutului de oxigen şi de
încetinirea activităţilor vitale ale rădăcinilor şi ale microorganismelor
aerobe din sol.
Ameliorarea şi punerea în valoare a unor
terenuri neproductive sau cu fertilitate naturală scăzută, constituie o
categorie specială de măsuri şi de lucrări specifice unor soluri saline,
alcaline, puternic acide, erodate şi cu pericol de alunecare, a nisipurilor şi
a altor soluri improprii în starea lor naturală pentru folosirea cu eficienţă
în agricultură.
3.3 Recomandări
Se recomandă:
-
Împădurirea
terenurilor cu pantă mai mare de 25%, înierbarea terenurilor cu pantă mai mică
pe curbe de nivel.
-
Stabilizarea
ravenelor , torenţilor prin plantarea de specii fixatoare de teren (salcâm,
sălcuţă).
-
Păşunatul
organizat pentru a evita degradarea covorului ierbos.
-
Practicarea
asolamentului şi a unei agrotehnici antierozionale.
-
Captarea
izvoarelor de coastă prin drenuri şi canale colectoare pentru a împiedica
apariţia alunecărilor de teren.
-
Cultivarea
culturilor cu cerinţe mari faţă de umiditate pe terenurile cu exces de
umiditate, iar pe terenurile sărăturate sau acide se vor utiliza culturi care
preferă sau tolerează concentraţia ridicată în săruri sau acizi.
-
Evitarea
tasării terenului prin lucrări mecanice repetate, lucrarea de arat va fi
însoţită de sacrificare.
-
În anii
cu precipitaţii abundente se vor construi canale colectoare a apei în exces
care se vor păstra în permanenţă curate şi decolmatate.
-
Pentru
prevenirea şi combaterea poluării solului prin exces de umiditate, un rol
important, îl au lucrările de hidroamelioraţii, agropedoameliorative şi de
gospodărirea apelor respectiv desecarea şi drenajul. Prin înlăturarea excesului
de umiditate de la suprafaţa solului şi din profilul de sol prin lucrări de
desecare – drenaj, se îmbunătăţeşte aerisirea solului, care are ca efect
ameliorarea regimului termic, se favorizează procesele biochimice de oxidare şi
se creează condiţii normale pentru activitatea microorganismelor din sol. Se
îmbunătăţesc, de asemenea, proprietăţile fizice şi hidrofizice. Astfel, se
constată o creştere a greutăţii volumetrice, o sporire a gradului de aeraţie, o
îmbunătăţire a structurii şi a permeabilităţii solului.
-
Efectuarea
unei cartări agrochimice a solurilor şi aplicarea de amendamente şi
îngrăşăminte chimice în funcţie de rezultatele cartării pe terenurile sărăturate şi acidifiate.
-
Utilizarea
cu precădere a îngrăşămintelor naturale care au rol important în refacerea
însuşirii solului.
Nu se recomandă păşunatul până la
fixarea completă a terenurilor.
Bibliografie
Răuţă, C., Cârstea, S., - Poluarea şi protecţia mediului înconjurător,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1979
Ionescu, A., -
Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură, Editura Ceres,
Bucureşti, 1982
Ghinea, L., -
Apărarea naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1978
Răuţă, C., Cârstea, S., Nastea,
S., - Principalele criterii
de indentificare şi caracterizare a solurilor poluate şi a surselor de poluare
a acstora, Analele ICPA, volumul 44, Bucureşti, 1980
Răuţă, C., - Solul
şi apa – factori esenţiali pentru agricultură, Revista economică, nr. 23, 1981
Moţoc, M., Munteanu, St.,
Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh., - Eroziunea solului şi metodele
de combatere, Editura Ceres, Bucureşti, 1975
Canarache, A., Răuţă, C., - Cum
putem folosi terenul agricol la potenţialul maxim, Redacţia de Propagandă
Tehnică, M.A.I.A., Bucureşti,1979
Nastea, St. Răuţă, C., Dumitru,
M., Cârstea, S., Marin, N., Olaru, V.,Blaga, Gh., - Recultivarea terenurilor degradate prin activităţi
social-economice în R.S. România, Producţia vegetală – Cereale şi plante
tehnice, numărul 7,1980
Răuţă, C., Cârstea, S., Borlan,
Z., - Situaţia calităţii solurilor cu privire la
reacţie (pH), asigurarea lor cu fosfor şi potasiu mobil şi cu azot la 31
decembrie 1980, Ştiinţa solului, nr. 4
Ciplea, L.I. şi Ciplea, Al., -
Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978
Răuţă, C., Cârstea, S., -
Direcţii şi priorităţi cu privire la protecţia, ameliorarea ţi valorificarea
superioară a resurselor de sol din România, Agricultură, Alimentaţie, Ambianţă,
Cluj-Napoca, 1982
Sandu, Gh., Blănaru, Drăcea,
Maria, Răuţă, C., - Controlul evoluţiei solurilor din sistemele
de îmbunătăţiri funciare, Editura Ceres, Bucureşti, 1981
Răuţă, C., Botha, V., Buceag,
Elena, Păun, Rodica - Cercetări privind poluarea solului şi vegetaţiei
cu metale grele, Chimizarea agriculturii, volumul I, IANB – Bucureşti, 1982
Răuţă, C., Cârstea, S., Blănaru,
V., Grou, Elvira, - Agricultura şi protecţia mediului
înconjurător, Publicaţiile Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului,
Brăila,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu