MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETARII
SI
TINERETULUI
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN VASLUI
GRUPUL ŞCOLAR AGRICOL PUIEŞTI
PROIECT
DE SPECIALITATE
Calificarea:
TEHNICIAN ECOLOG SI PROTECTIA
CALITATII MEDIULUI
INDRUMĂTOR
Prof. CAPRARU LILI
ABSOLVENT
BLEOJU ANA-MARIA
ANUL
ŞCOLAR
2007- 2008
TEMA PROIECTULUI
POLUAREA
SOLULUI CU PESTICIDE
ŞI EXCES
DE INGRĂŞĂMINTE
CUPRINS
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE
CAPITOLUL II.
POLUAREA SOLULUI CU PESTICIDE ŞI EXCES DE ÎNGRĂŞĂMINTE
2.1 Poluarea Solului cu pesticide
2.2 Clasificarea pesticidelor şi forma de aplicare
2.3 Criza energetică consumul de îngrăşăminte şi pesticide
2.4 Caracteristicile pesticidelor
2.5 Compostarea pesticidelor în sol
2.6 Degradarea pesticidelor în sol
2.7 Persistenţa reziduurilor de pesticide în sol
2.8 Traslocarea reziduurilor din sol în fauna din
sol şi în plante
2.9 Depoluarea solului de reziduuri cu pesticide
2.10 Poluarea cu exces de îngrăşăminte
2.11 Dezvoltarea producţiei şi a consumului de
îngrăşăminte în ţara noastră
2.11.1. Îngrăşăminte chimice cu
azot
2.11.2. Îngrăşămintele chimice cu
fosfor
2.11.3. Îngrăşăminte chimice cu
potasiu
CAPITOLUL III
CONCLUZII SI RECOMANDARI
NORME DE TEHNICA SECURITĂŢII
MUNCII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Din atmosferă
pesticidele pot sedimenta, ajungând din
nou pe sol sau în râuri, lacuri şi mări
unde sunt preluate de căte alge.
Crustaceele mici consumă mari
cantităţi de alge şi acumulează
pesticidele în biomasa proprie. Aceştia sunt consumaţi de către peşti.
Fiecare peşte consumă mii de crustacee
şi concentraţia pesticidelor în biomasa lui creşte considerabil. Când omul
consumă peşte, pesticidele conţinute în biomasa sa se adaugă altor produşi
toxici conţinuţi de alte alimente.
Pesticidele se transmit copilului
nou-născut prin laptele matern.
Pesticidele decelate astăzi în
unele alimente determină afectări ale funcţiei reproductive a organismelor, induc
efecte mutagene şi cancerigene. Şi în cazul păsărilor răpitoare sau altor
prădători aflaţi în vârful piramidelor trofice,s-a manifestat efectul
concentrării pesticidelor: o rată crescută a mortalităţii sau probleme în procesul
reproductiv. Acestea depun prea puţine ouă cu învelişul calcaros subţire,astfel
că se sparg în timpul clocirii, sub greutatea păsărilor. Chiar în zilele
noastre, efectul DDT-ului este încă prezent în Marile Lacuri din SUA deşi acest
produs nu a mai fost folosit în regiune de zeci de ani. În acea zonă, populaţiile
de vulturi sunt încă reduse numeric,tumorile continuă să apară la păsări, peşti
şi impactul complet al acestuia asupra mediului nu se cunoaşte încă. Mult mai
complex şi mai periculos este faptul că sistemele ecologice sunt expuse la mai
mulţi poluanţi în acelaşi timp,acţiunea lor cumulată fiind mai puternică. Contaminarea
multiplă a mediului este mai degrabă o regulă decât o excepţie. Din păcate nu
se cunoaşte încă aproape nimic despre efectele cumulate ale diferitelor
substanţe chimice, precum şi despre modul în care acestea se combină şi despre
toxicitatea produşilor rezultaţi asupra diferitelor componente ale mediului.
CAPITOLUL
I.
INTRODUCERE
Prin pesticide se înţeleg orice
substanţe sau amestec de substanţe, inclusiv amestecurile acestora cu
ingrediente, destinate utilizării în agricultură, silvicultură, în spaţiile de
depozitare, precum şi în alte activităţi, în scopul prevenirii, diminuării, îndepărtări sau
distrugerii dăunătorilor, agenţilor fitopatogeni, buruienilor şi altor forme de
viaţă animală sau vegetală, inclusiv a virusurilor dăunătoare plantelor şi
animalelor domestice sau folositoare, a insectelor şi rozătoarelor purtătoare
de maladii transmisibile la om, precum şi produsele utilizate pentru reglarea
creşterii plantelor, defolierea sau desicarea acestora.
De fapt, pesticidele sunt
substanţe toxice, adică substanţe care,după pătrunderea în organism într-o doză
relativ ridicată odată sau de mai multe ori într-o perioadă foarte scurtă, sau
în doze mici repetate timp îndelungat, provoacă în mod temporar, trecător sau
permanent, afectări ale uneia sau mai multor funcţiuni, afectări care pot să
meargă până la anihilarea completă sau să ducă la moarte.
În procesul de combatere, pesticidele
parcurg diferite căi în ecosisteme. Un
loc particular îl ocupă pesticidele cu persistenţă mare,greu biodegradabile, îndeosebi cele organo-clorurate. În cazul
erbicidelor, fracţia utilă este de 5-40%. De fapt, această cantitate extrem de mare, nefolosită, din punct de vedere al
combaterii, creează toate problemele ecologice cunoscute, de unde necesitatea
de a asigura o agro-disponibilitate cât mai mare a pesticidelor.
Cercetările efectuate în ţara
noastră privind reziduurile de pesticide din sol,făcute sporadic iniţial au pus
în evidenţă, în solurile din vecinătatea oraşului Bucureşti, conţinuturi de
0,03-0,06 ppm Aldrin şi de 0,61-0,82 ppm Dieldrin, iar cercetările făcute în 9
judeţe au detectat conţinuturi de reziduuri de insecticide organo-clorurate în
sol. Având în vedere pericolul poluării solului cu reziduuri de pesticide, mai
ales organo-clorurate, din 1974 s-a trecut la un program amplu de cercetări, cu
întocmirea de hărţi privind răspândirea în teritoriu a acestor reziduuri în
sol. Din sinteză, rezultă, printre altele, în cadrul reziduurilor de HCH, predominanţa
conţinuturilor mai mari ale reziduurilor de beta-HCH. Cu ocazia cercetărilor
comune interprinse de I.C.P.A (Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie) împreună cu
Comisia Internaţională pentru Exploatarea Mării Mediteraneene şi cu Societatea
Cousteau, s-a pus în evidenţă prezenţa reziduurilor de insecticide
organo-clorurate în sedimente marine din apropierea litoralului românesc al
Mării Negre, găsindu-se conţinuturi de până la 0,287 ppm DDT în dreptul
portului Constanţa şi de 0,8 ppm DDT la
Gurile Dunării. Se apreciază că, dacă nu s-ar utiliza substanţele chimice,
producţia de cartofi, mere, citrice, bumbac ar scădea în SUA cu peste 50%, iar
producţia de lapte, carne şi lână cu peste 25%. După alte estimări, la cartof, în
absenţa tratamentelor pentru mană şi gândacul din Colorado, pagubele pot atinge
60-80%, la viţa de vie peste 80%, la porumb 40-60%, la mere 40-60%. Eficienţa
pesticidelor s-s dovedit destul de ridicată. Astfel, pentru fiecare dolar
cheltuit în agricultură, în SUA, se obţine o creştere a producţiei agricole
echivalentă cu mai mult de 4 dolari.
Cerinţele faţă de pesticide au
crescut continuu, astfel că în 1976 în SUA, suprafaţa de porumb tratată cu
erbicide a fost 90%, faţă de numai 11% în 1952, iar suprafaţa cu porumb tratată
cu insecticide a ajuns la 38% faţă de 1% în 1952. În 1980, valoarea
pesticidelor folosite în întreaga lume a ajuns la 6,7 miliarde dolari. În ţara
noastră, se prevede folosirea în anul 1983 a unei cantităţi de 45,8 mii tone
pesticide, în substanţă activă, faţă de 170 tone în 1938, 5000 tone în 1955 şi
21.500 tone în 1965. Aşadar, în cadrul mijloacelor de combatere a organismelor
dăunătoare plantelor, utilizarea pesticidelor ocupa un loc de important.
CAPITOLUL
II.
POLUAREA
SOLULUI CU PESTICIDE ŞI EXCES DE ÎNGRĂŞĂMINTE
2.1 POLUAREA SOLULUI CU PESTICIDE
Pesticidele, odată ajunse în sol,
pe lângă acţiunea lor asupra bolilor, dăunătorilor, buruienilor, îşi extind
acţiunea şi asupra microorganismelor, astfel că apar modificări cantitative şi
calitative atât în structura populaţiei edafice, cât şi în activităţile
fiziologice. Importanţa cunoaşterii acestor modificări este susţinută atât de
cerinţele unei agriculturi ştiinţifice, cât şi de cele ale protecţiei
ecosistemelor edafice. În acest context, cunoaşterea influenţei pe care
pesticidele o au asupra proceselor biochimice ce se desfăşoară în sol se impune
ca absolut necesară. De asemenea, s-a pus în evidenţă influenţa negativă asupra
microorganismelor de-nitrificatoare şi procesului de denitrificare din sol.
Referindu-se la afectarea
posibilă a microorganismelor de către reziduurile de substanţe active din sol, Anderson
şi Domsch{1976}, arată că aceasta este o particularitate ecologică a microorganismelor de a fi expuse
permanent la catastrofe naturale, pierind odată cu acestea. Acestea se
manifestă de exemplu, în cazul modificărilor rapide ale temperaturii sau ale
gradului de saturaţie cu apă a solului. De aceea, sunt foarte frecvente
reducerile densităţii populaţiei de microorganisme cu 50% şi mai mult.
La reparaţia factorilor
favorabili ai mediului înconjurător are loc dublarea populaţiei la fiecare 10
zile, astfel încât, a o scădere a densităţii la 12,5% faţă de nivelul iniţial, în
timp de 30 de zile se poate constata o restabilire de 100%. În consecinţă, au fost
propuse drept criterii reducerea absolută a populaţiei şi întârzierea
regenerării densităţii iniţiale a populaţiei acordându-se importanţă mai mare
întârzierii decât valorii absolute a scăderii populaţiei.
În acest caz, se indică drept
regulă a regenerării:
- o durată de 30 de zile se poate neglija;
- o durată de 60 de zile este tolerabilă;
- intervalele mai mari de 60 de zile încât sunt critice, care reflectă,
de fapt, forme de manifestare a unor fenomene de poluare a solului.
2.2
CLASIFICAREA PESTICIDELOR ŞI FORMA DE APLICARE
În funcţie de destinaţia
pesticidelor, acestea se pot împărţi în următoarele grupe:
I.ZOOCIDE- mijloace pentru
combaterea dăunătorilor animali:
1.Insecticide-
mijloace de combatere a insectelor.
2.Rodenticide – mijloace de combatere a
rozătoarelor.
3.Moluscocide – mijloace de combatere a
moluştelor.
4.Nematocide – mijloace de combatere a
nematozilor.
5.Larvicide
– mijloace de combatere a larvelor.
6.Aficide –
mijloace de combatere a afidelor.
7.Acaricide
– mijloace de combatere a acarienilor.
8.Ovicide –
mijloace de distrugere a ouălor de insecte şi acarieni.
II.FUNGICIDE ŞI FUNGISTATICE – mijloace de combatere a ciupercilor cu
bactericidele şi virocidele.
III.ERBICIDE – mijloace de combatere a buruienilor.
IV.REGULATORI DE CREŞTERE -
mijloace care stimulează sau inhibă procesele vitale la plante:
1.Desicante – mijloace de uscare a plantelor
înainte de recoltare.
2.Defoliante – mijloace de defoliere a plantelor.
3.Deflorante – mijloace de înlăturare a cantităţii
excesive de flori.
V.ATRACTANTE – mijloace de ademenire.
VI.REPELENTE – mijloace de respingere.
Pesticidele sunt aplicate sub diferite forme ca:
prafuri, pulberi, granule, capsule, soluţii, suspensii, aerosoli, spume, gaze,
vapori, paste etc.
Acumularea reziduurilor de pesticide în sol are
loc pe mai multe căi: - în urma aplicării directe pe/sau în sol;
-
ajungerea pe sol a unei mari cantităţi din produsele
destinate
tratării părţilor aeriene
ale plantelor;
-
ajungerea pe /sau în sol a resturilor vegetale şi animale
încărcate cu reziduuri de pesticide;
-
ajungerea pe/sau în sol a pesticidelor purtate de aer
prin căderi directe de praf din atmosferă sau prin spălarea atmosferei de către
precipitaţii.
2.3 CRIZA
ENERGETICĂ CONSUMUL DE ÎNGRĂŞĂMINTE ŞI
PESTICIDE
Aplicarea îngrăşămintelor – cu
toate măsurile tehnologice folosite în
agricultură – reprezintă o intervenţie a omului în biosferă şi cu cât aceasta
se intensifică, cu atât devine mai puternică şi iar uneori agresivă. Sarcina
agriculturii a fost întotdeauna aceea de a asigura necesarul de hrană, iar
producţia agricolă a fost încă de la începutul ei consumatoare de energie. În
trecut, când populaţia de pe teritoriul ţării noastre nu depăşea 1 milion de
locuitori, revenea pe cap de locuitor în medie de 3 ha teren arabil şi alte 6
ha erau menţinute pârloagă, cerinţele de hrană prin producţia agricolă se
rezolvau pe seama energiei solare şi în oarecare măsură prin munca umană.
Astăzi, odată cu creşterea populaţiei, a sporit şi nevoia de alimente şi
implicit şi sarcinile de a produce mai mult.
Agricultura s-a intensificat, iar
resursele energetice ce le utilizează s-au schimbat în ceea ce priveşte
raportul de participare:
-
unele resurse energetice sunt fără restricţii, cum este
energia solară şi eoliană, ce sunt considerate ca inepuizabile;
-
altele sunt regenerabile: materia organică, munca omului
şi a animalelor;
-
unele sunt limitate: energia fosilă .
Raportul de participare a
diferitelor resurse energetice în procesul producţiei agricole, diferă
corespunzător cu sistemul de agricultură. În agricultura intensivă aceasta este
in favoarea resurselor limitate, date de energia fosilă; raportul de biconversie
fiind de 1 la 3-4 în agricultura chimizată, mecanizată, irigată, faţă de
raportul 1:129 în agricultura extensivă de tip pastoral, când producţia
agricolă era însă mult mai scăzută. În prezent, la noi în ţară îngrăşămintele aplicate reprezintă un consum
de energie fosilă de 6,3 Gj/ha, adică >50% din energia fosilă utilizată pentru obţinerea
producţiei agricole vegetale. Dacă adăugăm şi consumul de energie încorporat în
substanţele folosite la combaterea
bolilor şi dăunătorilor şi în carburanţi {folosiţi pentru mecanizare} consumul
se ridică la 2/3 din energia fosilă totală, utilizată la plantele prăşitoare.
Se impune deci ca în contextul
implicaţiilor crizei energetice mondiale, în lumina sarcinilor ,,Programului
directivă de cercetare şi dezvoltare în domeniul energiei’’, să fie regândite
şi îmbunătăţite tehnologiile de cultură, inclusiv cel de aplicare a
îngrăşămintelor chimice, care să se facă
numai de către persoane avizate şi numai în urma unui control chimic al plantei
şi al solului pentru a se evita orice risipă, care în fond înseamnă un consum
inutil de energie fosilă. De asemenea se impune alegerea mai raţională a
sortimentului de îngrăşăminte deoarece şi aici apar diferenţe în ceea ce
priveşte consumul de energie folosit pentru fabricarea lor.
În prezent
pentru sinteza unui kilogram de substanţă activă se consumă în medie 73-91 Mj
pentru azot, 13-20 pentru Mj pentu fosfor şi 8-14 Mj pentru potasiu, consum ce
se diferenţiază în raport şi cu sursa energetică de bază.
Un alt
aspect legat de criza energetică îl constituie raportul de biconversie în
produse vegetale a energiei încorporate în îngrăşăminte. Sub aspectul
raportului de biconversie a energiei fosile încorporate în îngrăşăminte, pe
baza sintezei datelor de cercetare din ţara noastră pentru principalele plante
de cultură, acestea diferă în raport cu specia.
Raportul
general de biconversie al energiei fosile încorporate în îngrăşăminte, în
energia cuprinsă în produsele vegetale, situează pe primul loc îngrăşămintele
cu fosfor, urmate de cele cu potasiu, ultimele fiind îngrăşămintele cu
azot,care de altfel sunt şi cele mai mari consumatoare de energie fosilă.
Biconversia trebuie judecată însă şi prin eficienţa economică, care este dată
de diferenţa dintre valoare sporului de recoltă obţinut şi costul
îngrăşământului folosit, precum şi prin valoare biologică a produselor
vegetale. Cunoaşterea acestui indice prezintă importanţă, pentru că acelaşi
spor de recoltă se poate obţine cu doze şi raporturi diferite de îngrăşăminte,
ori energia fosilă încorporată în acesta nu este aceeaşi.
De aceea se
impune: alegerea corectă a dozelor, după curbele e egal randament şi aplicarea
lor în urma unui control sistematic al stării de fertilitate, utilizarea de noi
sortimente de îngrăşăminte ce se obţin cu consum mai mic de energie, precum şi
recircularea unor reziduuri vegetale, în vederea creşterii coeficientului de
transformare a energiei încorporate în îngrăşăminte, în produse vegetale, care
în medie, în prezent, este de numai 1: 3-4. Sarcinile ce se pun în faţa
agriculturii în condiţiile creşterii producţiei vegetale implică sporirea
cantităţilor de îngrăşăminte utilizate în condiţiile economiei de energie, ceea
ce înseamnă nu o restrângere a utilizării lor, ci o creştere a coeficientului
de biconversie, prin urmărirea riguroasă în final a randamentului energetic.
Pentru aceasta se impune o nouă strategie, prin care să se atragă în circuitul
elementelor nutritive din gospodărie îngrăşămintele organice naturale, precum
şi o serie de reziduuri organice vegetale şi animale care, compostate după
reguli ştiinţifice, contribuie la ridicarea coeficientului de utilizare a
îngrăşămintelor chimice.
2.4 CARACTERISTICILE PESTICIDELOR
Pesticidele, în general, sunt
compuşi organici cu greutate moleculară mică şi solubilitate diferită în apă.
Caracterul chimic, forma şi configuraţia moleculară,aciditatea sau bazicitatea
lor, solubilitatea în apă, polaritatea moleculei, mărimea şi polarizabilitatea
moleculei, toate aceste proprietăţi, singure sau împreună, influenţează procesele
de adsorbţie-desorbţie pe coloizii solului. Ţinând seama de aceste proprietăţi
ale pesticidelor şi de caracterul relaţiilor implicate în procesul de
adsorbţie-desorbţie pe coloizii solului, ele pot fi grupate în două mari clase:
polare şi nepolare.
Pesticidele care conţin compuşi
cu caracter acid, bazic sau care prin disociere se comportă ca şi cationii,
alcătuiesc grupa de compuşi ionici. Produsele care nu au caracter nici bazic şi
nici acid alcătuiesc grupa de compuşi neionici. Dintre caracteristicile
structurale care determină caracterul chimic al compuşilor şi care influenţează
adsorbţia şi desorbţia lor pe coloizii solului se menţionează următoarele:
natura grupelor funcţionale, natura grupelor de substituţie, poziţia grupelor
de substituţie faţă de grupele funcţionale şi gradul de nesaturare al
moleculei. În mediu cu pH ridicat, compuşii cu caracter acid,prin disociere,
devin anioni. În schimb,în mediu cu pH scăzut, compuşii slab bazici sau neutri
se comportă asemănător cationilor organici.
2.5 COMPOSTAREA PESTICIDELOR ÎN SOL
În general, solul acţionează ca
un receptor şi rezervor pentru pesticide, în care, fie că acestea se
degradează, fie că, în mod treptat, sunt dispersate în mediu sau translocate în
plante, unele putând, totuşi persista în sol mulţi ani de la aplicare.
Pesticidele, substanţe fin
dispersate, în sol sunt supuse la numeroase influenţe, abiotice şi biotice,
care determină comportarea şi, în final, mineralizarea lor.
Adsorbţia. Adsorbţia pesticidelor,
în sol este un fenomen complex, influenţat de numeroşi factori. Adsorbţia are
un rol important în mişcarea pesticidelor în sol şi se referă la reţinerea
temporară a pesticidelor în fază de vapori, dizolvate sau în suspensie la
suprafaţa particulelor de sol. Un rol deosebit de important în adsorbţia
pesticidelor îl au argilele şi materia organică din sol care alcătuiesc
,,complexul coloidal” al solului.
Mecanismele de adsorbţie au la
bază diferite tipuri de legături create între moleculele de pesticide şi
coloizii solului prin intermediul soluţiei solului. Principalele mecanisme ale
adsorbţiei pesticidelor de către sol cuprind :
1.Adsorbţia
prin forţe van der Waals care sunt
implicite în adsorbţia pesticidelor ne-ionice a moleculelor în stare
nedisociată pe adsorbanţii din sol.
2.Adsorbţia
prin legătură hidrofobă responsabilă pentru reţinerea pe zonele hidrofobe
ale materiei organice din sol a pesticidelor nepolare sau compuşi ale căror
molecule au porţiuni nepolare în proporţie semnificativă faţă de partea polară.
3.Adsorbţia
prin legătură de hidrogen care reprezintă un tip special de interacţiune în
care atomul de hidrogen formează o punte între doi atomi cu electroni negativi.
4.Adsorbţia
în transfer de sarcină are loc prin transferul electronilor de la un donor
bogat în electroni la un acceptor cu deficit de electroni.
5.Adsorbţia
prin schimb ionic care are loc în cazul compuşilor prezenţi sub formă de
cationi sau a acelor compuşi care, prin protonare
,capătă sarcina pozitivă.
6. Adsorbţia
prin formarea de legături de coordonaţii prin schimb de liganzi care are
loc în cazul când ionii metalelor de tranziţie pot constitui centru de
adsorbţie la suprafaţa argilelor din sol şi este foarte importantă pentru
comportarea unor pesticide în sol.
Circulaţia pesticidelor în sol.
Mişcarea pesticidelor în sol are loc în soluţie, prin
volatizarea sau odată cu deplasarea particulelor coloidale pe care sunt
adsorbite. Migrarea în sol, în stare de soluţie, este dependentă atât de
procesele de difuzare, cât şi de cele de transport de masă. Însumarea
proceselor de difuziune şi de transport în masă determină rata de migrare a
pesticidelor în sol.
-mişcarea
prin difuziune moleculară - care se produce pe baza gradientului de
concentraţie.
-mişcarea
prin transport de masă - care are loc odată cu migrarea apei sau particulelor
de sol cu care moleculele de pesticide sunt asociate.
2.6
DEGRADAREA PESTICIDELOR ÎN SOL
Pesticidele ajunse în sol sunt
supuse unor factori variaţi care influenţează
atât etapa care asigură eficacitatea acestora cât şi faza în care
produsul nu mai este util şi devine reziduu. Odată ajunse în sol, pesticidele
sunt supuse degradării, un fenomen amplu
care joacă un rol important în disiparea multor substanţe de acest fel.
Degradarea pesticidelor este determinată de factori şi procese abiotice şi
biotice.
Degradarea abiotică
În sol, pesticidele suferă transformări chimice în
urma reacţiilor cu compuşi organo-minerali ai solului. Proprietăţile fizice şi
chimice ale solului sunt factorii cei mai importanţi care influenţează
transformarea pesticidelor în sol.
Degradarea
biotică
Numeroase lucrări subliniază rolul
microorganismelor din sol în descompunerea pesticidelor, precum şi faptul că
sunt puţine substanţe active care să nu fie degradate pe cale biologică. Unele
substanţe active din pesticide pot servi ca sursă de azot şi carbon pentru
microorganismele din sol. Într-o sinteză
asupra degradării biologice a erbicidelor {Ghinea,1978} citează rolul
microorganismelor din sol într-o serie întreagă de procese de degradare,
printre care, beta oxidarea, de-halogenarea şi deschiderea ciclurilor.
2.7 PERSISTENŢA REZIDUURILOR DE PESTICIDE
ÎN SOL
Se consideră reziduu de pesticid
în sol orice substanţă sau amestec de substanţe care se găseşte pe sau în sol
ca urmare a folosirii unui pesticid. Îngrijorarea privind efectele pe termen
lung a reziduurilor de pesticide în sol a scos în evidenţă ideea că persistenţa
unei substanţe chimice este un indicator cuantificabil care reprezintă
rezistenţa acestuia la degradare.
Pentru scopurile noastre,
termenul ,,persistenţă’’ înseamnă
perioada de existenţă în sol a unui pesticid dat, care poate fi
exprimată în unităţi de timp. În ce priveşte persistenţa, se foloseşte larg
conceptul de perioadă de înjumătăţire, adică timpul necesar pentru ca să
dispară 50% din pesticid. Persistenţa
unui pesticid în sol depinde de o multitudine de factori condiţii cum sunt :
conţinutul de materie organică, natura şi conţinutul mineralelor argiloase, pH,
microflora şi microfauna din sol, temperatură, capacitate de schimb ionic,
practicile culturale, expunerea la vânt şi lumină, precipitaţii. Peste toate acestea, rolul cel mai important
îl are natura chimică a pesticidului. Având în vedere pericolul potenţial de
poluare a solului şi a mediului datorită pesticidelor cu remanenţă mare, s-a
trecut la utilizarea de pesticide uşor degradabile cum sunt : insecticidele
carbamice, cele mai multe insecticide organo-fosforice,insecticidele
piretroide.
Totuşi, unele din pesticidele
uşor degradabile sunt caracterizate de produşi de degradare care pot persista
în sol până la câteva luni şi pot fi foarte toxici, fapt de care trebuie să se
ţină seama riguros în folosirea lor în producţia vegetală.
2.8 TRANSLOCAREA REZIDUURILOR DIN SOL ÎN FAUNA
DIN SOL ŞI ÎN PLANTE
În solurile poluate cu reziduuri
de pesticide, multe nevertebrate din sol absorb şi acumulează în corpul lor
reziduuri în concentraţii de mai multe ori mai mari decât în solul din jurul
lor, având, în acest fel, loc un proces de biconcentrare.
De asemenea, prezenţa
pesticidelor în sol duce la încărcarea plantelor cu reziduurile acestora.
Absorbirea reziduurilor de insecticide în plante are loc numai când acestea se
găsesc în cantităţi excesive în sol. Pesticidele sunt absorbite de către plante
mai uşor din solurile nisipoase şi în mică măsură din solurile turboase care au
un conţinut ridicat de materie organică.
2.9 DEPOLUAREA
SOLULUI DE REZIDUURI CU PESTICIDE
În condiţii normale, decontaminarea
are loc lent, ca urmare a cultivării solului sau a condiţiilor climatice. În
acest scop, se apelează la diverse procedee în funcţie de compoziţia chimică a
pesticidului, gradul de încărcare a solului şi caracteristicile acestuia,
plantele cultivate şi tehnologia de cultură. Astfel pentru reducerea
activităţii Nitralinului dau Fluometuronului, se încorporează în sol
cărbune activat.
Produsele Difenamid, Dicamba şi
Ambien sunt degradate în sol dacă se administrează un anumit mediu de cultură
microbian.
Procedeele de depoluare mai
rapidă sunt cele pe bază de administrare în sol de adjuvanţi, produse care
reţin sau degradează pesticidele.
Alte măsuri de depoluare a
solului se sprijină pe capacitatea porumbului, sorgului, trestiei de zahăr, ca
şi a unor buruieni, de a dfepolua solul de reziduuri de Atrazină prin absorbţie
şi degradare metabolică.
Procesul de degradare a Atrazinei
ar putea decurge mai rapid dacă s-ar îmbina următorii factori : hibrid timpuriu
cu viteză de creştere, doze mari de îngrăşăminte organice şi chimice, densitate
corespunzătoare pentru a extrage cantitatea de Atrazină reziduală din sol. În
acest fel, procesul de depoluare ar putea fi intensificat şi redus la o
perioadă de 60-70 zile.
Pe baza unor cercetări ample,
s-au realizat metodele matematice în vederea prognozării dinamicii pesticidelor
în agro-ecosisteme, luându-se în considerare factorii de mediu care permit
cunoaşterea concentraţiei unui pesticid în agro-ecosistem la un moment dat. În
acelaşi scop, se elaborează hărţi privind aplicarea pesticidelor şi condiţiile
de depoluare la care se iau în considerare o serie de criterii, pe bata cărora
se stabilesc următoarele grupe :
Cele mai toxice, care însumează
peste 21 puncte.
Mijlociu toxice, 21-24 puncte.
Relativ slab toxice, sub 13
puncte.
2.10
POLUAREA CU EXCES DE ÎNGRĂŞĂMINTE
Chimizarea agriculturii prin
îngrăşăminte, erbicide, pesticide, fitohormoni este strâns legată atât de
creşterea producţiei agricole cât şi de problemele mediului înconjurător.
Aceste atacuri împotriva intensificării agriculturii prin mijloace se referă cu
precădere la următoarele:
- îngrăşămintele chimice
duc la epuizarea fertilităţii naturale a solului şi, în ultimă instanţă la un
dezechilibru în compoziţia naturală a solului;
- îngrăţămintele chimice,
în special cele cu N şi P duc la diseminarea azotului şi fosforului în mediul
înconjurător cu consecinţe nefavorabile asupra eutroficizării apelor de suprafaţă
ţi a echilibrului biologic;
-
îngrăşămintele chimice produc modificări în ceea ce
priveşte calitatea recoltelor, respectiv a elementelor, prin acumulări de
nitraţi, glucide, lipide, schimbarea reportului C/N, N/P,Ca/Mg ;
- efectul rezidual al unor
produse chimice ce ajung în alimentaţie, alături de alţi factori, contribuie la
favorizarea unor boli moderne ;
-
agricultura intensivă, modificând biocenozele creează un
dezechilibru ecologic.
Orice agricultură este, într-un
fel, o intervenţie contra naturii, care atunci când se practică neraţional duce
la scăderea fertilităţii, la modificarea biocenozelor, a ecosistemelor. Ar fi
greşit să se susţină că substanţele chimice folosite în agricultură nu ar avea
nici un efect biologic. Agricultura are, pe de o parte un rol pozitiv asupra
purificării atmosferei, pe de altă parte, uneori are un rol negativ prin impurificarea
ei.
Efectul pozitiv al agriculturii
se datorează plantelor verzi, care, prin absorbţia CO2 din atmosferă pentru
folosirea lui în procesul de fotosinteză şi eliminarea O2, purifică aerul.
O serie de substanţe volatile
care contaminează atmosfera în urma unor procese industriale sau de altă
natură, CaSO2 şi NH3 pot fi absorbite direct de plantele verzi, ceea ce duce la
o purificare a ei. Unele dintre obiectivele industriale contribuie la rândul
lor, la purificarea atmosferei influenţând negativ nu numai asupra omului şi
biosferei, ci şi asupra agriculturii.
Impurificarea atmosferei cu SO2,
Na, NO2, pulberi de ciment poate să afecteze prin inhalare sau ingestie
organismele animale. Concentraţia peste limitele de toleranţă acceptabile are
efecte nocive asupra mediului şi deci şi a vieţii umane. Prea multe
îngrăşăminte, prea multe pesticide ca şi concentrarea prea mare de animale
într-o crescătorie viciază calitatea mediului. În sol, excesul de azot este
transportat sub formă de nitraţi în pânza de apă freatică, care poate fi
utilizată apoi ca apă potabilă sau la adăpostul animalelor. Creşterea
conţinutului apelor în fosfor stimulează înmulţirea algelor şi a altor
organisme vegetale acvatice. S-a constatat că folosirea intensivă a
îngrăşămintelor cu azot, fosfor şi potasiu duce la creşterea conţinutului
solului în unele elemente, ca : Zn, Pb,Ni,Cr, care anterior se găseau în forme
solubile doar ca urme.
2.11 DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI ŞI A CONSUMULUI DE ÎNGRĂŞĂMINTE ÎN ŢARA NOASTRĂ
După 1955 în ţara noastră odată
cu industrializarea şi dezvoltarea în agricultură s-a dezvoltat o puternică
industrie de îngrăşăminte chimice.
În România,consumul de
îngrăşăminte a crescut puternic după 1965,ajungând la 1980 la peste 1200 000
tone, ceea ce revine la un consum mediu pe hectar de teren arabil de 120 kg, iar
pe locuitor de 60 kg. În programul de dezvoltare al ţării noastre în
perspectivă 1981-1990, se arată că forţa de muncă în agricultură va scădea la 12-15%. Între consumul de îngrăşăminte şi
producţia agricolă vegetală din ţara noastră
este o strânsă corelaţie.
Atât pe plan mondial cât şi în
ţara noastră sortimentul de îngrăşământ a suferit modificări corespunzătoare progresului
tehnic. În prezent sortimentul, se îndreaptă spre produse concentrate
,granulate, complexe lichide şi în suspensie.
Îngrăşămintele se pot aplica în
sol, la suprafaţa lui sau pe părţile vegetative aeriene. Prin metodele şi epoca
de aplicare se urmăreşte în principiu ca elementele nutritive aplicate ca
îngrăşăminte să se afle cât mai mult în zona activă de absorbţie, iar
coeficientu de utilizare să fie cât mai ridicat.
Când se aplică în sol, trebuie să
se aibă în vedere că adâncimea de pătrundere a rădăcinilor cât şi raza până la
care se răspândesc diferă de la specie la specie, iar la pomi şi viţa de vie şi în raport
cu portaltoiul.
2.11.1. Îngrăşăminte chimice cu azot
Întrucât îngrăşămintele se aplică pentru completarea
necesarului unuia sau a mai multor
elemente nutritive, trebuie să se cunoască de fiecare dată atât rolul biologic
al acestuia, efectele ce le poate avea carenţa precum şi cantităţile ce se
găsesc în mod natural în biosferă.O serie de factori fizici, chimici şi biologici participă la
ciclul azotului în natură şi în gospodărie. Precipitaţiile, fixarea biochimică,
omonificarea ,nitrificarea, contribuie la permanenta înnoire a azotului din sol. În
condiţii naturale cantitatea de azot ridicată din sol odată cu recolta se
reînnoieşte ca urmare a acestui circuit.
Principala sursă de azot pentru plante în condiţii
naturale o constituie materia organică din sol. Formele şi sursele de azot
accesibile plantelor sunt de natură minerală şi organică.
Sortimentul îngrăşămintelor cu
azot este destul de bogat încât este necesară o clasificare :
-
după stare fizică
-
după forma chimică
-
după solubilitate.
Fabricare îngrăşămintelor cu azot
a luat un mare vânt după ce s-a pus la
punct sinteza industrială a amoniacului din azotul elementar şi hidrogen. O
imagine mai fidelă asupra folosirii în diferite ţări a îngrăşămintelor ca
mijloc de intensificare a producţiei se
obţine dacă se raportează consumul de
azot la unitatea de suprafaţă.Cel mai mare consum la hectar de teren arabil de
îngrăşăminte cu azot, este în Olanda, Belgia, Noua Zeelandă, Japonia, iar pe
cap de locuitor în Noua Zeleandă, Irlanda, Franţa, Ungaria, Austria.
Între consumul de îngrăşăminte şi
producţia agricolă există o strânsă legătură, producţia mondială a crescut odată cu consumul de îngrăşăminte
chimice. Consumul de îngrăşăminte cu azot ,pe hectar şi locuitor, care este un
indice al intensificării agriculturi dintr-o ţară, arată existenţa unui mare
decalaj între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. În România
producţia şi consumul îngrăşămintelor cu azot a cunoscut o mare dezvoltare
ascendentă. Unităţi industriale cu capacităţi anuale de 3000 000 până la 1000
000 tone îngrăşăminte brute cu azot se regăsesc la Bacău, Piatra Neamţ,
Slobozia, Craiova, Făgăraş, Arad, Târgu Jiu.
2.11.2. Îngrăşămintele
chimice cu fosfor
În plantele verzi, fosforul se găseşte în cantităţi mai mici
decât azotul şi potasiul. Organele cu conţinut ridicat de azot conţin şi mai mult fosfor, datorită faptului
că ambele elemente intră în constituţia unor compuşi cu rol structural. Se
disting două feluri de compuşi cu fosfor în plante: organici şi anorganici. Principali
compuşi organici sunt fitina, fosforidele, acizii nucleici şi unele enzime. Fosforul
sub formă de compuşi anorganici se
întâlneşte în toate celulele vii, mai ales în frunze, tulpini şi rădăcini, în
timp ce în seminţe aceşti compuşi sunt în cantităţi mici sau lipsesc. Fosfaţi
anorganici constituie o substanţă de rezervă pentru plante, ei putând fi
transferaţi dintr-un organ în altul spre a fi utilizaţi la nevoie în procese
biochimice. Sursa principală din care plantele extrag fosforul din sol o
constituie sărurile acidului ortofosforic ,acizilor metafosforic, pirofosforic
şi superfosforic. Datorită tendinţei acestor substanţe de a hidroliza în
soluţii apoase, absorbţia fosforului de către plante se face tot sub formă de
anioni ai acidului ortofosforic.
Insuficienţa fosforului în nutriţia plantelor tulbură în primul rând
sinteza compuşilor ce înmagazinează şi ele mai sensibile transferă energie în
plantă şi a acelora care participă la sinteza proteinelor. Sistemul radicular
se dezvoltă slab, creşterea părţi aeriene este lentă, tulpinile rămân subţiri, se
întârzie înfloritul şi fructificarea, iar frunzele capătă culoarea verde-murdar
sau verde închis datorită faptului că rămân mici şi în ele se acumulează multă
clorofilă. Insuficienţa de fosfor se constată mai ales în primăverile reci şi
uscate, datorită micşorări mobilităţi anionilor fosforici din sol, odată cu
scăderea temperaturi, cât şi pentru motivul că forţele de reţinere a ionilor
fosforici la particulele de sol cresc în aceste condiţii. Cele mai sensibile
specii de plante la insuficienţa de fosfor sunt sfecla de zahăr, porumbul, grâul,
cartoful şi mărarul .
Fosforul se găseşte în sol în cantităţi
mai mici decât azotul, ocupând locul 13 printre alte elemente alei scoarţei
terestre. El provine în cea mai mare parte din rocile pe care sau format
solurile. Pe profil, valorile cele mai mari de fosfor total se găseşte în
stratul de la suprafaţă datorită efectelor de bioacumulare şi aplicări
îngrăşămintelor iar mai jos conţinutul scade treptat până la nivelul celui
existent în roca parentală. În
solurile folosite ca fâneaţă şi plantaţi silvice se remarcă de multe ori un
strat cu conţinut mai scăzut de fosfor la 60-80 cm adâncime, unde se află stratul
biologic mai activ. Deşi rezervele de fosfor total din stratul arat depăşesc de
sute de ori nevoile anuale ale plantelor, se manifestă adesea insuficienţa
fosforului în nutriţie deoarece în mediu numai 0,5-1% din fosfor total devine accesibil
plantelor într-un sezon de vegetaţie .
Compuşii fosforului din sol sunt de
natură organică şi anorganică. Sub formă de compuşi organici fosforul se află
în cea mai mare parte în humus, în materie
organică nedescompusă sau pe cale de descompunere şi în diverşi produşi
rezultaţi din activitatea biochimică a microorganismelor din sol.
Compuşi anorganici ai fosforului sunt sub formă de combinaţii cu Ca, Mg,
Fe, Al, F şi cu alte elemente. Majoritatea lor sunt foarte puţin solubili în
apă. În agricultură se urmăreşte sporirea concentraţiei soluţiei solului în
fosfor prin aplicare de îngrăşăminte şi prin folosirea de măsuri tehnologice
care pot contribui la creşterea solubilităţii fosfaţilor existenţi în sol.
Există de asemenea, unele specii de plante pe rădăcinile cărora trăiesc
micorize, prin intermediu cărora puterea de solubilitate şi utilizare de către
plante a fosfaţilor greu solubili se măreşte.
2.11.3. Îngrăşăminte
chimice cu potasiu
Este un element indispensabil
atât plantelor cât şi animalelor. Importanţa sa rezultă din numeroasele funcţii
fiziologice şi biochimice pe care le îndeplineşte în organism. Plantele consumă
în mare măsură potasiu faţă de alte specii de metale alcaline, el se acumulează
în toate organele şi ţesuturile, cu
excepţia grăunţelor de clorofilă. Majoritatea potasiului din plantă se
află sub formă de ioni liberi în sucul celulelor şi în stare de absorbţie la
coloizii citoplasmei celulare, restul potasiului este reţinut în forme
neschimbabile în mitocondrii şi citoplasmă.
În organismul vegetal potasiul prezintă o mare mobilitate, putând fi uşor
redistribuit din frunzele în vârstă, către ţesuturile meristematice. Potasiul
absorbit prin rădăcină este dirijat ăn special către ţesuturile de creştere
alei plantei. În cazul când se manifestă insuficienţa de N în sol absorbţia şi
translocarea parţială de K+din organele în vârstă către cele tinere scade.
Circulaţia în plantă are loc prin floem. Cel mai
abundent cation din seva acestor ţesuturi este potasiul, care ocupă peste 80% din totalul cationilor. Pe măsură ce ioni din
rădăcinile plantelor sunt utilizaţi în procesele de metabolism, se creează
condiţii pentru absorbţia a noi cantităţii de ioni din mediul de nutriţie.
Insuficienţa potasiului în nutriţia plantelor se remarcă prin semne evidente,
pe frunze numai în stadiile avansate de insuficienţă. Aspectul general al
culturi este caracterizat prin scăderea turgescenţei părţilor verzi, cu semne
de moleşire sau vestejire .
În stadiu mai avansat de insuficienţă de
potasiu are loc o micşorare a vitezei de creştere a plantei iar pe frunzele
inferioare ,mature de la baza plantei, din care potasiul este transferat spre
organele tinere, apar pete necrotice caracteristice, distribuite în
special spre marginile şi vârful frunzei. Insuficienţa potasiului are ca efect
secundar, scăderea rezistenţei plantelor la boli criptogamice.
Comparativ cu alte elemente de nutriţie, potasiul
se găseşte în cantităţii relativ mari în scoarţa terestră
Conţinutul total de potasiu din
sol variază în limite destul de largi, în funcţie de roca pe care acesta
evoluează, de vârsta geologică, de factorii pedogenetici ţi de intervenţia
omului în pedogeneză. Cea mai mare parte din potasiu se află în contribuţia mineralelor primare sau
secundare, se alcătuiesc argila solului, reprezentată prin fracţiuni de mărime
coloidă sau precoloidală. Aşa se explică faptul că solurile argiloase sunt în
general bogate în potasiu, total al cărora conţinut poate să depăşească
4gk/100g sol. Solurile cu textură nisipoasă cele nisipo-lutoase sau cu conţinut
ridicat de materie organică turboase au
un conţinut total de potasiu foarte mic, putând atinge uneori niveluri extrem
de scăzute de 0,03-0,05% k. Vârsta geologică are importanţă în sensul că
solurile mai evoluate din punct de vedere genetic, care au suferit procese
profunde de alterare a argilei, au de cele mai multe ori conţinut scăzut de
potasiu. Rocile eruptive sunt mai bogate în minerale potasice comparativ cu cele
sedimentare sau metamorfice, de aceia şi
solurile care se formează pe asemenea roci
au un conţinut corespunzător mai ridicat de potasiu. Distribuirea
potasiului pe profilul de sol variază de la un tip de sol la altul. La solurile cu profil slab diferenţiat din punct
de vedere genetic, în care predomină
procesele bioacumulare a potasiului în stratul de la suprafaţă, orizontul A are
un conţinut mai ridicat de K comparativ cu celelante . În schimb la solurile
bine diferenţiate genetic conţinutul total de
K cel mai ridicat se află în stratul de acumularea argilei, adică în
orizontul B. În stratul arabil al
cernoziomurilor cu folosinţă agricolă se găsesc circa 80 K2O/ha. Cu toate că
solurile au o rezervă relativ mare de potasiu, numai o parte mică din aceasta
devine solubil şi uşor accesibil într-un
sezon de vegetaţie .
CAPITOLUL III
CONCLUZII SI RECOMANDARI
3.1. CONCLUZII
Ideal ar fi ca pesticidele
folosite să se epuizeze odată cu realizarea scopului realizat. Dar alături incontestabilele
avantaje ale pesticidelor, acestea prezintă şi o serie de dezavantaje. Fiind
toxice pentru o formă de viaţă, pesticidele reprezintă un risc de nocivitate
pentru om, animale domestice, vânat, păsări, microfloră.
Totodată, folosirea îngrăşămintelor
organice naturale şi a altor reziduuri organice contribuie nu numai la
ridicarea fertilităţi solului şi la ocrotirea mediului ambiant.Trebuie odată de
asemenea o mai mare atenţie utilizări biopreparatelor pentru bacterizarea seminţelor de leguminoase, în vederea
economisiri îngrăşămintelor cu azot.
Cu toate acestea, dacă dorim
întradevăr să reducem riscul pe care îl prezintă diversitatea crescândă de
produse chimice în desinteză eliberate
în mediu, trebuie să regândim unele din noţiunile de bază referitoare la
dezvoltare industrială. Aceasta ar permite înlăturarea sau cel puţin diminuarea
considerabilă a uneia dinte cauzele
majore care întreţine şi accentuează procesele de deteriorare a sistemului
ecologice care produc o serie de bunuri şi servicii necesare dezvoltări
societăţii umane.
3.2. RECOMANDĂRI
Utilizarea naţională a pesticidelor pentru
diminuarea impactului lor asupra
mediului presupune:
-
folosirea unor substanţe cu toxicitate şi ramanenţă mai scăzute, la care doza de substanţă activă
şi cantitatea aplicată la hectar să fie optime, să distrugă dăunători dar să
efectueze în mai mică măsură speciile utile;
-
diminuarea
frecvenţei aplicări pesticidelor prin folosirea unor produse sau
combinaţii de produse, cu acţiune asupra a mai multor categorii de dăunătorii.
-
stabilirea modului şi suprafeţei de aplicare, prin editarea
recurgeri la avitotratamente, pe suprafeţe întinse şi aplicarea pe cât posibil
la tratamente localizat;
-
alegerea momentului recurgerii la pestivide, care trebuie să aibă în vedere nu numai sdadiul cel mai sensibil al dăunătorului ci şi perioada în care speciile utile sunt
mai puţin expuse;
-
creşterea ponderei metodelor metodelor mecanice şi fizice
în combaterea dăunătorilor;
-
aplicarea adecvată a metodologice agrofitotehnice,
accentuând componentele care
defavorizează dăunătorii, le diminuează
efectele;
-
menţinerea sau crearea unor porţiuni de teren la marginea
culturilor sau a drumurilor, pe molurile canalelor de irigaţie în liziera
pădurilor în parcuri şi rezervaţii naturale, în care asociaţiile de vegetaţie
spontană oferă speciilor utilelocuri de iernare şi de refugiu pe timp nefavorabil hrana suplimentară .
-
cultivarea de plante melifere, pentru a
atrage adulţii paraziţilor, în preajma culturilor;
-
pulverizare unor substanţe nutritive pe plante, în
vederea asigurării de hrană suplimentară pentru paraziţii şi prădătorii;
-
cultivarea de plante
nectorifere, polinifere, pentru a atrage
adulţii paraziţilor, unui, prădători,
în preajma culturilor;
-
recurgerea la
pesticidelor granulate, încapsulate, cu remanenţă redusă aplicate strict
localizat numai dacă nu există altă soluţie, pentru a reduce la maximum
acţiunea lor negativă.
Conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă pesticidele
a condus la încurajarea de către consumatorii a dezvoltării agriculturi
ecologice. Agricultura organică nu foloseşte substanţe de tipul pesticidelor
iar utilizarea îngrăşămintelor minerale este mult mai raţională. Aceasta încurajează
diversificarea culturilor şi creşterea extensivă a animalelor. Crescând
diversitatea culturilor, se reduce posibilitatea răspândirii atacului şi
impactul dăunătorilor faţă de cel înregistrat în monoculturi. De asemenea, deşi
producţia unei culturi particulare poate să scadă, producţia agricolă totală
obţinută în fermele ecologice, multifuncţionale, este la fel de mare ca şi în
cele intensive şi veniturile pot fi chiar mai mari.
3.3 NORME DE TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII
Organizarea locului de muncă în condiţii
corespunzătoare lucrării ce urmează a fi efectuate.
Purtarea echipamentului de protecţie.
Se verifică şi se manevrează corespunzător
echipamentul de protecţie.
Se interzice joaca în timpul efectuării lucrărilor.
Se manevrează cu atenţie materialele utilizate.
Respectarea întocmai a etapelor şi operaţiilor în
desfăşurarea lucrărilor.
Utilizarea numai a materialelor specifice temei.
În efectuarea lucrărilor de reamenajare a terenurilor
se va respecta legislaţia de protecţie a mediului înconjurător.
Determinarea indicilor calitativi
ai apei şi solului se vor efectua cu personal calificat şi instruit în
laboratoarele de specialitate folosind aparatura corespunzătoare.
Efectuarea
analizelor de mediu se vor efectua respectând standardele de mediu care se
aplică pe teritoriul ţarii noastre.
BIBLIOGRAFIE
·
.BAICU T.,1978: Aprecierea valorii agricole a unui pesticid, Anale ic PP ,vol .14.
·
BAICU T şi
Caromete, Aurica, 1982 :Depoluarea
solului de reziduri de
Atrozin prin absorbţie radiculară Al III –lea Simpozion naţional de herbologie ,Întreprinderea poligrafică Oltenia, Craiova.
·
Ceauşescu, I ., Pintilie, C.,Şarpe ,N.,Pop,L .,1982:Folosirea raţională a erbicidelor ,Interprinderea poligrafică
Oltenia, Craiova.
· IU PAC, 1977 :Pesticide Nitrosoamines, A Special Report, Warsaru .
·
Nihonororw, M, 1981
:
Pesticidele în lumina toxicologiei mediului,
Editura Ceres, Bucureşti.
·
Răută, C, Cârstea, S., Crou, Elvira, Cicotti, M., Nostea, S., 1978 :
Contribuţii la cunoaşterea corelaţiei
dintre conţinutul în reziduri de
pesticide a organoclorurate din sol şi plantă ,Analele ICPA, vol.43.
·
Borlan Z., Hero Cr ., Metode de apreciere a stări de
fertilitate a solului în vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor, Ed.
« Ceres »Bucureşti, 1973 .
·
Nicolae Şarpe- ,,Combatera integrală a buruienilor din
culturile agricole Ed Ceres –Buc-1987 .
·
D. Davidescu, G.U. Lixandru, C. Tardea, l Calancea,
V. Devidescu, « AGROCHIMIA » Ed Didactică
şi Pedologică Buc. 1981.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu