MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII
SI TINERETULUI
INSPECTORATUL JUDEŢEAN VASLUI
GRUP ŞCOLAR AGRICOL PUIEŞTI
PROIECT DE SPECIALITATE
CALIFICARE: TEHNICIAN ECOLOG SI PROTECŢIA
CALITĂŢII
MEDIULUI
ÎNDRUMĂTOR,
PROF.ING. CĂPRARU LILI
ABSOLVENT,
CIOBANU BOGDAN ANDREI
ANUL ŞCOLAR 2007-2008
TEMA
PROIECTULUI
AMENAJAREA LUNCILOR RÂURILOR
ÎMPOTRIVA INUNDAŢIILOR
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
1.1.
Importanţa şi necesitatea lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare
1.2.
Dezvoltarea actuală şi de perspectivă a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare
CAPITOLUL II
2.1. Inundaţiile şi albia râurilor
2.2. Regularizarea albiei
2.2.1. Apărarea malurilor
2.2.2. Corectări de traseu şi
reprofilări
2.2.3. Elemente de construcţie
folosite la regularizarea albiei
2.2.4. Tipuri de lucrări de
regularizare a albiei
2.3. Îndiguirea cursurilor de apă
2.4. Îndiguiri împotriva inundaţiilor
2.4.1. Trasarea digurilor
2.4.2. Dimensionarea digurilor
2.4.3. Consolidarea, execuţia şi
întreţinerea digurilor
2.5. Acumulări de apă pentru atenuarea
viiturilor
2.5.1. Realizarea acumulărilor
pentru agricultură
2.5.2. Dimensionarea
instalaţiilor de evacuare a apei prin golirea de fund
2.5.3. Descărcătorul de suprafaţă
CAPITOLUL III
3.1. Concluzii
3.2. Recomandări
3.3. Norme de tehnica securităţii
muncii
3.4. Anexe
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Suprafeţele de teren agricole şi
neagricole cu exces de umiditate provenite din precipitaţii, din apa freatică
cu nivel ridicat sau prin infiltraţii din râuri si lacuri, a crescut în
ultimele decenii datorită poluării terenurilor agricole, trecerea unor
suprafeţe mari de teren din perimetrul statului în proprietate privată.
Suprafeţele de teren cu apă freatică la
suprafaţă sau aflate în luncile râurilor sau monitorizate, amenajate împotriva
inundaţiilor, viiturilor si calamităţilor, prin trecerea lor în proprietate
privată, aceste lucrări au fost uitate, confruntându-se în momentul de faţă cu
inundarea a mii de locuinţe şi suprafeţe mari de teren agricol, cu distrugerea
de căi de comunicaţie, a unor asociaţii social – economice şi chiar cu
distrugerea locuinţelor şi pierderea de vieţi omeneşti.
Pentru a repara răul făcut populaţia
trebuie conştientizată asupra pericolului reprezentat de nerespectarea normelor
de protecţie a mediului, de efectul pe care îl au pe termen lung distrugerea
amenajărilor hidroameliorative de nerespectarea naturii în general.
Actualii
proprietari de terenuri aflate în luncile râurilor sau cu exces de
umiditate trebuie obligaţi să ia măsuri de protecţie, să realizeze programe de
reabilitare a acestor terenuri, pentru a evita pe viitor apariţia unor
calamităţi provocate de inundaţii masive, ştiut fiind faptul că perioadele mari
de secetă sunt urmate de precipitaţii abundente, de ploi torenţiale formatoare
de inundaţii şi viituri.
Statul trebuie să aloce fonduri şi să
ofere personal calificat în ajutarea implementării acestor programe de
reabilitare a terenurilor inundabile pentru a proteja astfel populaţia şi
patrimoniul natural naţional.
Natura trebuie tratată cu respect pentru
a ne bucura de un mediu sănătos, propice continuării vieţi.
N. Botnariuc spunea „Cartea naturIi nu se lasă citita prea uşor .Pentru aceasta este necesara
o pregătire temeică, multă răbdare, perseverenţă,
imaginaţie, pasiune, curaj.
Natura ne învaţă toate aceste atribute,
noi suntem mult prea grăbiţi pentru a avea timp să le asimilăm.
Prin această temă mi-am propus să readuc
în atenţie câteva metode de protecţie a terenurilor împotriva furiei apelor şi
modul de realizare.
CAPITOLUL I
AMENAJAREA TERENURILOR AGRICOLE PRIN LUCRĂRI DE
ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
1.1.
IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI
FUNCIARE
Teritoriul României se caracterizează printr-o mare diversitate a
factorilor geomorfologici, hidrografici, de litologie şi pedologie. În acelaşi
timp se semnalează o alternanţă anuală şi sezonieră, pe acelaşi teren, a
perioadelor de uscăciune cu perioade de exces de umiditate.
Această diversitate face ca terenurile agricole să aibă o capacitate de
producţie foarte variată şi determină necesitatea unor numeroase intervenţii
asupra unora dintre factorii de mediu.
Producţia agricolă vegetală se realizează prin participarea unui număr
mare de factori de mediu, dintre care principali sunt: lumina, căldura, aerul,
apa şi substanţele nutritive din sol.
Insuficienţa sau excesul unuia dintre factori – comparativ cu raportul
optim – de cele mai multe ori, influenţează în mod negativ calitatea şi
cantitatea producţiei vegetale, putând duce chiar la compromiterea lor totală.
Un rol deosebit în viaţa plantelor îl are apa: celula vegetală
funcţionează normal numai dacă este saturată cu apă; substanţele minerale din
sol ajung în plantă sub formă de soluţii diluate, iar substanţele elaborate în
frunze sunt transportate în diverse puncte ale plantei tot prin circulaţia apei
în plantă. Planta reţine numai o cantitate redusă din apa absorbită de
rădăcini, restul fiind eliminată prin transpiraţie, proces fiziologic care face
posibilă circulaţia apei şi răcirea acesteia. Desfăşurarea normală a vieţii
plantei impune ca absorbţia plantei să depăşească cantitativ cu puţin
transpiraţia.
Apa sub diferite forme (picături de ploaie, strat care se scurge la
suprafaţa terenului) poate dezvolta şi o acţiune mecanică de dislocare,
antrenare şi transport a particulelor de sol de pe terenurile în pantă, proces
cunoscut sub denumirea de eroziune a
solului. Eroziunea provocată de apă poate fi: de suprafaţă – atunci când scurgerea este dispersată pe toată
suprafaţa terenului şi de adâncime –
în situaţia în care scurgerea este concentrată pe o anumită direcţie şi
determină formaţiuni torenţiale.
Procesul de eroziune se poate desfăşura în timp datorită factorilor naturali
şi, în acest caz, are loc o eroziune
normală sau geologică – sau
poate fi cauzat de acţiuni sociale de
despăduriri neraţionale, păşunat excesiv, lucrarea pământului din deal în vale
etc.- şi , în această situaţie, se numeşte
eroziune contemporană, sau accelerată, sau antropogenă (produsă de
activitatea omului).
Eroziunea solului poate fi generată şi de
vânt, în special în zonele cu climate aride, pe soluri slab coezive, prăfoase
şi nisipoase şi, în această situaţie procesul este cunoscut sub denumirea de eroziune eoliană.
Excesul de apă în sol sau la suprafaţa
terenului are efect defavorabil asupra plantelor, deoarece împiedică
pătrunderea aerului şi menţine o temperatură scăzuta, astfel că rădăcinile nu
se dezvoltă şi nu funcţionează normal, iar în cazul în care această stare
persistă, se asfixiază şi pier.
Astfel, apa în exces nu dăunează plantelor
prin ea însăşi, ci prin faptul că
determină o aeraţie insuficientă a solului, urmată de scăderea conţinutului de
oxigen şi de încetinirea activităţilor vitale ale rădăcinilor şi ale
microorganismelor aerobe din sol.
Excesul de apă poate fi cauzat fie de ploi
abundente sau de topirea zăpezilor, fie de apele subterane – atunci când
acestea apar la suprafaţă sub formă de izvoare, ori de stratul freatic, dacă
acesta se găseşte prea aproape de suprafaţă. Dacă excesul de apă este de lungă
durată, el poate provoca dezvoltarea vegetaţiei hidrofile şi acvatice sau
înmlăştinarea solului.
Un caz aparte al excesului de apă îl
constituie inundaţiile provocate de revărsarea râurilor. Apele revărsate peste
maluri cauzează pierderea culturilor agricole şi a altor bunuri materiale
aflate pe terenurile limitrofe acestor ape.
Atunci când umiditatea din mediul înconjurător
scade sub anumite limite, mărimea transpiraţiei ajunge să depăşească absorbţia,
iar bilanţul de apă al plantei devine deficitar – planta suferă de secetă.
Sub acest aspect pot avea loc fie o secetă
atmosferică, fie o secetă a solului. Seceta atmosferică se resimte în cazul în
care umiditatea aerului este scăzută (10–20%) iar temperatura ridicată
determină o transpiraţie excesivă a plantei. Seceta solului are loc în cazul în
care umiditatea solului este mai redusă decât absorbţia din cauza epuizării
rezervelor de apă. În ambele cazuri plantele se ofilesc, ţesuturile se
deshidratează, creşterea slăbeşte complet, iar plantele se usucă dacă seceta
este de lungă durată.
Umiditate optimă a solului în raport cu
cerinţele plantelor corespunde unei bune aprovizionări cu apă sub formă de apă
capilară care este uşor accesibilă plantelor dar, în aşa măsură ca, în acelaşi
timp să se realizeze aeraţia activă a solului. Regimul aerului din sol este
strâns legat de regimul hidric, întrucât variaţiile cantitative ale apei din
sol determină variaţii intense în volumul ocupat de aer. În mod natural, numai
în anumite perioade din an se realizează în sol o umiditate optimă, în restul
timpului se înregistrează fie un exces, fie un deficit de umiditate, funcţie de
diverşi factori externi şi interni care pot fi de natură meteorologică,
geomorfologică, hidrologică, hidrogeologică sau pedolitologică (pedologică şi
litologică).
Toate acestea determină ca
terenurile agricole să aibă o variată capacitate de producţie şi pentru a o
menţine la niveluri ridicate sunt necesare multiple lucrări hidrotehnice,
agrotehnice, iar uneori şi silvotehnice, care în ansamblu sunt cunoscute sub
denumirea de îmbunătăţiri funciare.
În cadrul lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare se includ:
1. Prevenirea şi combaterea
eroziunii solului – ceea ce se realizează prin măsuri complexe agrotehnice,
silvotehnice şi hidrotehnice care au drept scop stăvilirea procesului de
eroziune şi ridicarea continuă a fertilităţii solului. O intervenţie iniţială o
reprezintă restructurarea folosinţelor terenului şi aplicarea unor măsuri
agrotehnice adecvate condiţiilor locale de sol şi de relief.
2. Combaterea inundării terenului
– prin executarea de-a lungul malurilor albiei minore a unor diguri de apărare,
executate de regulă din pământ, pentru a împiedica revărsarea apelor mari ce
prin nivelul lor ridicat depăşesc malurile. În unele cazuri, în acelaşi scop se
recurge la regularizarea debitelor cursurilor de apă prin înmagazinarea
viiturilor în lacuri de acumulare, ori la amenajarea albiei minore – de regularizare,
astfel ca să se asigure scurgerea debitelor mari fără revărsarea apelor peste
maluri.
3. Eliminarea excesului de apă
din sol şi de la suprafaţă – care se realizează prin desecare. Lucrările pot
consta în reţele de colectare şi îndepărtare a apelor care băltesc la suprafaţa
terenului, sau de coborâre a nivelului freatic. Funcţie de natura excesului de
umiditate, aceste categorii de lucrări pot fi realizate independent sau în
complex cu măsurile agrotehnice corespunzătoare ( cazul cel mai frecvent ).
4. Aprovizionarea dirijată a apei
– care se face prin aplicarea de udări periodice în stratul de sol în care se
dezvoltă masa principală a rădăcinilor, cu cantităţi de apă suplimentare faţă
de cele primite în mod natural din precipitaţii şi din stratul freatic, se
realizează prin irigaţie. Aducerea apei de la sursă şi distribuirea ei la
plante necesită construcţii şi instalaţii adecvate pentru captarea din sursă şi
transportul apei în perimetrul irigat precum şi amenajarea corespunzătoare a
terenului.
5. Ameliorarea şi punerea în
valoare a unor terenuri neproductive şi cu fertilitate naturală scăzută – care
constituie o categorie specială de măsuri şi lucrări specifice unor soluri
saline şi alcaline, a solurilor puternic acide, a nisipurilor şi a altor soluri
improprii în starea lor naturală pentru folosirea cu eficienţă în producţia
agricolă. Se aplică, după caz, lucrări de îmbunătăţiri funciare (desecare –
irigaţii) completate cu măsuri de ameliorare a însuşirilor chimice şi a
structurii solului, măsuri biologice, agrotehnice, silvotehnice, organizarea
teritoriului etc.
În ţara noastră necesită lucrări
de îmbunătăţiri funciare cea mai mare parte a terenurilor folosite în
agricultură, astfel: 5,5 mil. ha terenuri în pantă expuse proceselor de
eroziune a solului; 2,5 mil. ha ce trebuiesc apărate de inundaţii; 5,35 mil. ha
cu exces de umiditate care reclamă lucrări desecare – drenaj; 5,5 – 6 mil. ha
afectate frecvent de deficitul de umiditate şi care reclamă aplicarea
irigaţiilor pe 450 mii ha soluri sărăturate şi cca. 400 mii ha nisipuri şi
soluri nisipoase.
1.2. DEZVOLTAREA ACTUALĂ ŞI DE
PERSPECTIVĂ A LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
Populaţia umană s-a concentrat din cele mai
vechi timpuri în zonele de văi ale râurilor, datorită asigurării apei de băut,
fertilităţii ridicate a terenurilor din lunci şi condiţiilor favorabile de
comunicaţie şi transport pe apă.
Astfel, pe văile fertile ale
Tigrului, Eufratului, Nilului, Gangelui, ale marilor fluvii din China, au fost
construite – încă din mileniul al III – lea î.e.n. – diguri de apărare, lucrări
de secare a mlaştinilor precum şi sisteme mari de irigaţii. În ţara noastră
lucrările de îmbunătăţiri funciare au o istorie de peste două secole, însă o
extindere deosebită au luat-o doar în ultimele decenii.
Politica dezvoltării lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare şi-a găsit expresia nu numai în implantarea unor
structuri tehnice şi economice favorabile, ci şi în intervenţiile active ale
statului. Conservarea şi ameliorarea fondului funciar, extinderea pe suprafeţe
mari a irigaţiilor au fost înscrise ca una dintre principalele direcţii de
acţiune – alături de chimizarea şi mecanizarea agriculturii în perioada 1970 –
1989, după care aceste intervenţii s-au redus. Un puternic avânt au luat aceste
lucrări în special în perioada 1970, când s-au alocat în acest scop importante
investiţii din fondurile statului, iar odată cu adoptarea Programului naţional privind gospodărirea raţională a resurselor de
apă, extinderea lucrărilor de irigaţii, îndiguiri, desecări şi de combatere a
eroziunii solului în România în anii 1971 – 1975 şi prevederile generale de
perspectivă până în 1985, realizările care au fost obţinute ca urmare a
executării acestor lucrări au făcut posibilă extinderea vertiginoasă a
amenajărilor.
CAPITOLUL II
2.1. INUNDAŢIILE ŞI ALBIA
RÂURILOR
Factorul principal cauzal care
provoacă inundaţiile în zona cursurilor de apă naturale, îl constituie
viiturile cu debite mari corespunzătoare unor niveluri ridicate în albie,
apărute în urma unor ploi abundente sau a topirii zăpezii. Factori cauzali mai
rar întâlniţi sunt ruperile la diguri sau la barajele de acumulare.
Factorii condiţionali care
favorizează producerea inundaţiilor sunt: capacitatea de transport a albiei
minore; lipsa vegetaţiei, mai ales lemnoasă; exploatarea neraţională a folosinţelor
terenului din bazin (păşunat excesiv, defrişarea pădurilor etc.), formarea zăpoarelor
în sectoare cu traseu neregulat, ceea ce atrage după sine ridicarea nivelurilor
la cote imposibil de prevăzut.
Albiile cursurilor de apă. Albia unui curs natural
de apă se caracterizează prin traseul în plan, secţiunea transversală şi
profilul longitudinal.
Traseul în plan are o formă sinuoasă, sinuozitatea constituind o
proprietate naturală pentru toate râurile. Tendinţa de şerpuire poate fi
cauzată de un obstacol, spălare mai intensă a unui mal, aglomerarea aluviunilor
în cursul albiei.
Secţiunea transversală a unei albii este variabilă de
la un râu la altul şi de la un sector la altul ale aceluiaşi râu.
Între albia minoră şi cea majoră
există multe deosebiri, datorită faptului că apa de scurgere ocupă cu o
frecvenţă mare albia minoră, pe când albia majoră este ocupată numai de viituri
care depăşesc, ca debit, capacitatea de transport a albiei minore şi se revarsă
peste malurile acesteia, producând inundaţii.
Albiile divagate sunt de minimă
instabilitate, cu transformări rapide şi de neprevăzut ale traseului în plan.
Divagarea este un proces de meandrare excesivă cu viteze de schimbare a
liniilor malurilor până la 200–1000 m. pe an.
Cauzele mai importante ale
transformării albiei râurilor sunt rotaţia pământului, forţa centrifugă şi
variaţia în timp a debitului lichid şi solid.
Depunerea aluviunilor în albie
are loc când energia curentului începe să devină insuficientă pentru menţinerea
în mişcare a celor mai grele şi voluminoase aluviuni.
Depunerile sub formă de bancuri
de aluviuni se produc în locurile unde pantele descresc, albia se lărgeşte
datorită obstacolelor naturale sau artificiale în albie, sau datorită circulaţiei
transversale.
Pentru combaterea inundaţiilor,
produse în albia majoră a cursurilor de apă prin excesul viiturilor de pe
malurile albiei majore în urma ploilor locale şi a topirii zăpezilor, este
necesară regularizarea scurgerii de suprafaţă pe întregul bazin hidrografic.
2.2. REGULARIZAREA ALBIEI
Regularizarea albiei poate fi
locală sau pe sectoare lungi. Regularizarea locală are loc pe spaţii limitate,
cum ar fi la confluenţe şi în bifurcaţii, la prize şi trebuie sprijinite atât
amonte cât şi aval pe sectoare de albie stabilite.
Regularizarea pe sectoare întinse
în curent liber poate fi conservativă sau radicală. La cea conservativă regimul
scurgerii este cel mai puţin deranjat, lucrările aplicate urmărind crearea unei
albii unice cu o secţiune mai mult sau mai puţin regulată.
Regularizarea radicală presupune
realizarea unei noi albii, iar regimul scurgerii se modifică foarte mult.
2.2.1. Apărarea malurilor
Schemele de apărare a malurilor
cuprind lucrări de apărare directă şi lucrări de apărare indirectă.
Lucrările de apărare
directă urmăresc menţinerea şi stabilizarea malurilor actuale şi constau din
consolidări, îmbrăcăminţi care au scopul de a proteja malurile împotriva
acţiunii distructive a curenţilor valurilor, gheţurilor şi uneori de a asigura
stabilitatea la alunecare a malurilor.
Folosirea piloţilor bătuţi în
taluzul sau la piciorul taluzului de mal pentru aşezarea saltelelor de beton
este indicată numai în cazul unor funduri de albii puţin afuidabile.
Îmbrăcăminţile de pământ compact,
deşi sunt ieftine, elastice şi uşor de executat, au rezistenţa cea mai
mică.
Îmbrăcămintea biologică se
realizează prin însămânţări de ierburi perene de zonă, brazde de iarbă sau
chiar plantaţii de salcie şi răchită, este recomandată numai pentru zonele
superioare ale taluzului de mal situate deasupra nivelului de mediu.
Îmbrăcăminţile de piatră sunt
rezistente, dar costisitoare. Cele mai ieftine sunt cele realizate din piatră
spartă, aruncată în vrac pe taluz.
Îmbrăcăminţile de beton şi beton
armat sunt cele mai rezistente la acţiunea curentului şi a valurilor, dar sunt
şi costisitoare. Nu suportă trasările inegale, îngheţul pământului şi umflările
terenurilor argiloase şi în astfel de cazuri se utilizează îmbrăcăminţile din
beton armat turnat pe loc.
Îmbrăcămintea din plăci
prefabricate din beton armat, cu laturile plăcilor pătrate de 0,5 – 2,0 m.,
grosimea de 6 – 25 cm., trebuie realizată pe un strat drenant gros (
20 - 30 cm. ) şi alcătuit ca un filtru
invers.
Se mai pot utiliza şi plăci cu artificii
care permit ieşirea apei de infiltraţie din taluzuri, ceea ce conduce la
diminuarea subpresiunilor. Tot în acest cadru pot fi încadrate şi plăcile
realizate din saltele de beton, mai elastice.
Schema cu lucrări de apărare indirectă a malurilor se aplică
atunci când trebuie create maluri noi şi condiţii de colmatare a zonei dintre
linia noului mal şi malul actual.
Cele mai importante şi mai des
folosite lucrări de apărare indirectă sunt epiurile, digurile de dirijare în
albia minoră şi pragurile de fund. Cea mai largă aplicaţie o au epiurile, fiind
mai ieftine şi cu posibilităţi de corectare a lungimii lor.
2.2.2. Corectări
de traseu şi reprofilări
Schemele de lucrări pentru
corectări de traseu sunt necesare în cazul albiilor instabile datorită
aliniamentelor prea lungi sau a curbelor prea mari, când malul concav al albiei
minore coincide cu un mal al albiei majore şi prezintă proces de afuiere
intensă.
Reprofilările sunt necesare când
capacitatea de transport a albiei minore este prea redusă, când la bifurcaţii
este necesară închiderea braţelor secundare şi trebuie dezvoltat braţul
principal pentru a se crea o albie unică, când aval de o acumulare mai
importantă este necesar ca albia minoră să aibă capacitatea de transport
corespunzătoare debitului defluent maxim de calcul şi când albia cursului de
apă permanent străbate un centru populat sau periclitează alte obiective
sociale şi economice importante.
2.2.2.1.
Traseul de regularizare
Acesta reprezintă axa
hidrodinamică a albiei minore şi este concretizat de linia talvegului.
Este mai sinuos decât al albiei
majore. Secţiunea de regularizare în condiţiile apărării contra inundaţiilor
trebuie să asigure curgerea debitului lichid şi solid la orice nivel, fără a se
produce mari viraţii ale proceselor de albie (eroziuni sau colmatării).
Secţiunea de regularizare poate
fi simplă şi etajată.
Secţiunea simplă trebuie să asigure scurgerea la
orice nivel în aceeaşi albie. Forma cea mai indicată a acestei secţiuni este
cea de covată care permite concentrarea apei pe mijlocul albiei.
Secţiunea etajată este alcătuită de obicei dintr-o
albie minoră, prin care se scurg debitele mari. Cea mai avantajoasă este albia
etajată deoarece asigură diferenţe de nivelurile reduse şi o variaţie mică a
vitezelor de scurgere necesită un debit salubru mai redus; este favorizată
dezvoltarea vegetaţiei de fund şi depunerea aluviunilor.
2.2.3. Elemente
de construcţie folosite la regularizarea albiei
Elementele de construcţie
folosite mai des în regularizări de albii sunt: fascinele, pachetajele, saltelele, căsoaiele, carcasele şi elemente prefabricate din beton de diferite forme.
Fascinele simple sunt snopuri de nuiele de
12 – 30 cm. grosime, 4 – 12 cm. lungime, legate la fiecare 0,6 – 0,8 m.
distanţă cu sârmă neagră sau galvanizată de 2mm., sau chiar cu nuiele subţiri
sau sfoară smolită.
Fascinele
lestate sunt suluri cilindrice cu diametrul de 0,6 – 1m. şi lungimea de 4 –
10 m., alcătuite dintr-un înveliş inelar de nuiele cu umplutură de piatră,
pământ sau moloz.
Fascinele
lestate se utilizează în cazul albiilor instabile cu viteze mari ale
curentului, intrând în componenţa digurilor, epiurilor, pragurilor spre partea
de fundaţie precum şi pentru apărarea malurilor şi ca elemente de întreţinere
urgentă în timpul apelor mari.
Pachetajele
şiruri de nuiele aşezate în straturi orizontale fixate cu pari.
Saltelele
pot fi de fascine, de beton şi din mase plastice. Sunt alcătuite din 1–5
straturi de fascine suprapuse cu direcţii perpendiculare unele faţă de
celelalte prinse între două grătare de fascine.
Căsoaiele sub formă de cutie
din lemn sau beton armat se umplu cu bolovani, piatră de râu şi în unele cazuri
de terenuri mai rezistente au pereţii dinspre teren lipsă.
2.2.4. Tipuri de lucrări de
regularizare a albiei minore
Lucrările de regularizare în
albie pot fi de tip uşor, cu caracter provizoriu, şi de tip masiv, cu caracter
de durată executate din materiale mai rezistente.
Lucrările de tip uşor pot fi permeabile cu scopul de a
spori rigozitatea albiilor, de a îmbunătăţi repartiţia vitezelor şi a debitelor
în secţiune şi mai ales de a reţine aluviuni purtate de curent, panouri fixe
sau oscilante, gărduleţe de nuiele şi plase de sârmă.
Panourile pot fi mobile,
plutitoare sau mai rar fixe. Pot fi izolante sau legate în sisteme de panouri
care sunt mai eficace acţionând, mai uniform asupra circulaţiei curenţilor
tansversali.
Lucrările de tip masiv trebuie să fie rezistente şi să
aibă o cât mai lungă durată de funcţionare. Cele mai importante lucrări de tip
masiv în albia minoră sunt epiurile
longitudinale de dirijare, pragurile de fund, traversele de închidere,
consolidările şi îmbrăcăminţile de mal, iar în albia majoră digurile de apărare contra
inundaţiilor.
La executarea lucrărilor de tip
masiv în albia minoră, se utilizează în general piatra, betonul şi lemnul (
rotund sau semirotund ).
În unele cazuri se folosesc şi saltelele
de nuiele, pachetajele, fascinele lestate etc. care au rolul de a susţine
materialele mai grele şi care trebuie să se găsească permanent sub apă, pentru
a nu putrezi în scurt timp.
Epiurile sunt lucrări de regularizare aşezate transversal în
albie având un capăt încastrat în mal, iar celălalt capăt înaintat spre axul
hidrodinamic al albiei. Acestea au o influenţă directă asupra curenţilor
producând cele mai mari perturbaţii asupra curgerii în albie. Ele mai sunt
denumite şi pinteni; pot fi normale,
înclinate şi declinate.
În general, epiurile se
utilizează pentru calibrarea albiei în vederea realizării secţiunii de
regularizare, refacerea şi protecţia malurilor surpate, închiderea braţelor secundare
şi corectarea traseului etc.
Epiurile pot fi relativ uşor scurtate sau lungite când se constată
că lungimea iniţială, proiectată, nu este cea corespunzătoare, pentru uşurinţa
corectărilor necesare, epiurile se construiesc pe o anumită lungime spre capăt
din elemente de construcţie uşor de modificat cum ar fi gabioanele, carcasele
etc.
În situaţia când noile maluri
trebuie să fie realizate cât mai repede sunt de preferat digurile longitudinale
în albia minoră.
2.3. ÎNDIGUIREA CURSURILOR DE APĂ
Revărsarea periodică a apelor
mari ale cursurilor de apă de o parte şi de alta a albiei minore determină
inundarea terenului şi pierderea atât a producţiei agricole cât şi a altor
obiective social – economice situate în perimetrul respectiv. Limita atinsă de
apele cele mai mari revărsate este denumită limita de inundabilitate, iar
creşterea apreciabilă, într-un interval de timp scurt, a debitului şi nivelul
unui curs de apă, este denumită viitură.
Debitul cursului de apă depinde
de afluxul apelor ce se scurg la suprafaţa terenului către acesta; el creşte
treptat până atinge un maximum, după care începe să descrească.
Pe măsură ce înaintează spre
aval, înălţimea undei de viitură descreşte, în schimb durata ei se alungeşte.
Unda de viitură se modifică funcţie de
debitele afluenţilor cursului de apă, de modul în care acesta ajunge în punctul
de confluenţă şi de simultaneitate cu viitura de pe cursul principal.
Protecţia terenurilor împotriva
revărsărilor apelor mari (inundaţiilor) se realizează, de regulă, prin diguri,
care sunt construcţii de tipul unor lungi trasee în raport cu înălţimea, ce
formează fronturi de apărare.
În urma îndiguirii au loc
modificări, prin: îngustarea secţiunii de scurgere pe sectorul apărat,
supraînălţarea nivelului apei în albia încorsetată ca şi schimbarea formei şi
durata undei de viitură. Se modifică pantele superficiale şi viteza curentului,
ceea ce are ca efect modificarea fundului cursului prin afuiere sau depunere.
Digurile pot fi clasificate, după
modul de funcţionare, în:
Diguri fluviale – se execută de-a lungul albiei
minore a cursului de apă pe unul sau pe ambele maluri pentru apărarea luncilor
şi câmpiilor joase împotriva inundaţiilor şi care sunt şi cele mai importante
lucrări de la noi din ţară.
Durata viiturilor este de câteva
zile până la două–trei luni, timp în care se găsesc sub presiunea apei.
Diguri maritime – se execută pentru apărarea
terenurilor litorale împotriva fluxului şi a revărsării valurilor pe durata
vânturilor mari. Sunt supuse presiunii apei foarte frecvent, dar pe o durată
foarte scurtă.
Diguri ale lacurilor de acumulare – se execută pentru
apărarea de inundaţii a terenurilor din jurul acestora, împotriva apelor
ridicate prin barare. Stau sub presiunea apei o perioadă lungă de timp, uneori
chiar la presiuni mari.
O îndiguire fluvială prezintă
două zone caracteristice:
- zona interioară sau incinta
digului, care reprezintă suprafaţa de
teren apărată de apele de inundaţie; taluzul digului dinspre incintă este
denumit taluz interior;
- zona
exterioară sau zona dig – mal,
care reprezintă porţiunea de teren rămasă în regim de inundaţie între dig şi
malul albiei minore. Taluzul dinspre apă al digului este denumit taluz exterior.
Funcţie de amplasarea în plan faţă de cursul
de apă şi importanţa economică a lucrărilor de îndiguire, digurile fluviale pot
fi clasificate astfel:
a. După amplasarea în plan, acestea pot fi:
- diguri longitudinale, amplasate în lungul malurilor unui curs de
apă sau în lungul unei surse de inundare;
- diguri transversale, amplasate transversal pe direcţia
principală de scurgere a apelor;
- diguri de remuu amplasate pe malurile afluenţilor de la racordare
cu digul longitudinal de pe cursul principal şi până la limita amonte a
remuului ( limită la care nivelul apei
maxime de pe cursul principal atinge nivelul apei de pe afluenţi).
b. După poziţia faţă de teritoriul de apărat,
acestea pot fi:
- diguri de contur, amplasate pe limita incintei apărate, executate
la cote care nu sunt depăşite de apele mari la asigurarea adaptată şi care se
închid la traseele înalte ale câmpurilor alăturate. În cazul în care se apără
ostroave sau insule mari pot fi circulare;
- diguri de compartimentare, care se execută cu scopul de a împărţi
incintele apărate pentru a micşora pagubele care se pot produce în situaţia
ruperii accidentale a digului de contur.
Suprafaţa inundată din lunca unui
curs de apă delimitată de afluenţi este de o importanţă mai mare sau de un
interfluviu neinundabil reprezintă unitatea naturală ce urmează a fi apărată,
respectiv viitoarea incintă.
2.4. ÎNDIGUIRI ÎMPOTRIVA INUNDAŢIILOR
Lucrările de îndiguiri se aplică,
de regulă în sectorul inferior al
cursului de apă, unde lăţimea mai mare a lunci inundabile permite respectarea
criteriilor hidraulice, geotehnice şi economice în trasarea digurilor.
Dezatenuarea viiturilor este cel mai important efect al
influenţei îndiguirilor asupra regimului
de scurgere. Luncile largi, inundabile, se comportă ca nişte bazine de
acumulare naturale cu efecte deosebit de mari în atenuarea viiturilor.
Prin îndiguire este înlăturată
influenţa luncilor asupra regimului apelor mari şi ca urmare, apar în
sectoarele situate în aval de cele îndiguite, debite de viitură mai mari ca
înainte de îndiguire.
Datorită încorsetării, prin
îndiguire o secţiune de scurgere la ape mari, se produce un remuu care măreşte
pericolul inundaţiilor în sectorul amonte. Digurile de râu sunt diverse.
Proiectarea îndiguirilor se face ţinând seama de datele
topografice, morfologice şi dinamica albiei, datele hidrologice şi hidraulice,
date social–economice.
Prelucrarea şi interpretarea
datelor de studii trebuie să conducă la stabilirea cauzelor inundaţiilor şi la
justificarea necesităţii îndiguirilor, la stabilirea pământurilor pentru
construcţie.
Necesitatea îndiguirilor este
justificată atunci când faţă de condiţiile locale, legate de caracteristicile
albiei, debite, niveluri şi situaţia social–economică, îndiguirile constituie
cea mai potrivită soluţie tehnică şi când valoarea pagubelor înlăturate
corespunde unei perioade de recuperare a investiţiilor mai mică de 10 ani.
Stabilirea
pământurilor de construcţie într-o luncă inundabilă este o problemă grea
pentru că în cea mai mare parte din cazuri terenul constituit din aluviuni este
mai puţin corespunzător executării digurilor.
Dat fiind că nu se justifică economic
folosirea pământurilor corespunzătoare aduse de la mari distanţe sau a unor
materiale mai rezistente la construirea digurilor de apărare a terenurilor
agricole împotriva inundaţiilor, se pot utiliza pământurile din lunci, cu
excepţia mâlurilor, argilele moi sau curgătoare, sau a pământurilor cu mai mult
de 8% materie organică sau peste 6% săruri solubile.
2.4.1. Trasarea digurilor
Stabilirea traseului digurilor
longitudinale se face pe cât posibil paralel cu direcţia de scurgere a apelor
mari, urmărind curbele mari ale râurilor ţinând seama de următoarele criterii:
hidraulic, geotehnic, puncte obligate şi economic.
După criteriul hidraulic, digul realizat nu trebuie să
producă mari perturbaţii regimului de scurgere al apelor mari.
La stabilirea traseului după criteriul geotehnic, se evită, pe
cât este posibil zonele cu terenuri turboase sau mâloase, afânate sau îmbibate
permanent cu apă, pietrişuri sau nisipuri grosiere, mlaştini, privaluri,
funduri de baltă, gârle etc.
După criteriul punctelor obligate traseul digului trebuie
să fie stabilit, în funcţie de cerinţele de apărare ale eventualelor centre
populate, construcţii industriale, precum şi de prezenţa eventualelor lacuri de
formare a zăpoarelor, de eroziune activă a malului sau cu privaluri, jepis, albii vechi, obstacole de teren
care ar putea provoca la ape mari viteze locale periculoase în apropierea
digului.
După criteriul economic, traseul digului trebuie să fie
cât mai aproape de albie, pentru ca suprafaţa apărării să fie cât mai mare, dar
trebuie să se ţină seama şi de cheltuielile suplimentare de consolidare şi
supradimensionare dacă nu încalcă criteriile hidraulice şi geotehnice. Se
consideră că la 1 km. de dig revin pentru Dunăre 350 ha. apărate, iar pentru
râurile interioare 146 ha., în condiţii economice.
2.4.2. Dimensionarea digurilor
Operaţiile principale de
dimensionare se referă la: stabilirea profilurilor longitudinale şi
transversale ale digurilor. În profilul longitudinal
se înscriu: numărul profilului transversal, cota terenului, cote la coronament
proiectate, diferenţe de cote, cota apelor maxime calculate, aliniamente şi
curbe, kilometrajul digului. În cazul când digul se proiectează pe traseul unui
dig vechi, se înscriu şi cotele la coronament ale digului existent şi linia
coronamentului.
Profilul transversal la un dig se stabileşte
geometric în funcţie de lăţimea la coronament a eventualelor banchete şi de
panta taluzurilor. Lăţimea la coronament se stabileşte după condiţiile
hidraulice, de stabilitate şi de exploatare.
Coronamentul, de regulă se prevede în două ape cu un
bombament, cu pante de 15–20%. Când se circulă intens pe dig (şosea) lăţimea se
ia şi în funcţie de gabaritele căii de comunicaţie dar nu va fi mai mică decât
cele menţionate. Pe porţiunile de traversare a bălţilor, privalurilor, gârlelor
sau a altor depresiuni, bancheta are lăţimea de 5–6 ori mai mare ca adâncimea
depresiunii traversate de dig.
Panta taluzurilor se ia în funcţie de condiţiile de
stabilitate. Secţiunea digului trebuie verificată nu numai în baza stabilităţii
taluzurilor, ci şi în baza calculului infiltraţiilor prin dig.
2.4.3. Consolidare, execuţia şi
întreţinerea digurilor
Pentru menţinerea
taluzurilor şi a coronamentului digurilor este necesar ca acestea să fie
consolidate şi protejate împotriva agenţilor atmosferici, a acţiunii apei şi
plutitorilor. În situaţia când sectorul îndiguit străbate un centru populat sau
digul trebuie să fie carosabil servind drept cale de comunicaţie mai importantă
se folosesc ziduri de apărare, care
preiau rolul de apărare împotriva inundaţiilor. Partea interioară a lucrărilor
de apărare este constituită tot din terasamente în care se fundează zidul de
apărare realizat din beton armat cu profilul în formă de I sau T.
Zidurile de apărare ocupă un
spaţiu mai redus, sunt mai rezistente şi nu necesită cheltuieli importante
pentru întreţinere şi protecţie.
În privinţa consolidării biologice prin înierbare, corespunzătoare în
general condiţiilor de funcţionare normale ale unui dig de pământ, ierburile
alese trebuie să reziste inundaţiilor şi să formeze o ţelină puternică.
Perdelele de protecţie reduc înălţimea valurilor,
viteza curentului, acţiunea gheţurilor şi favorizează colmatarea gropilor de
împrumut. Pe râurile interioare, proiectarea perdelelor de protecţie trebuie
făcută cu multă atenţie în funcţie de condiţiile hidrologice ale sectorului
îndiguit şi de distanţele dig – mal, pentru ca perdelele să nu obtureze prea
mult secţiunea de scurgere la ape mari şi să nu provoace supraînălţări
periculoase ale nivelului de viitură.
La digurile de la Dunăre s-a
adoptat o perdea forestieră de 65m. din care o zonă de 15m. dinspre dig este
formată din specii forestiere de talie joasă (salcie pitică, răchită, cătină
albă). Zona dinspre apă, de 50m., este plantată cu plop negru hibrid sau salcie
selecţionată la distanţe mari.
Zona de întreţinere de exploatare
a digului se amplasează între piciorul taluzului dinspre apă şi perdea.
Consolidările din piatră pot fi realizate din anrocamente,
pereu de piatră nerostuită şi pereu de piatră rostuită.
Consolidarea cu anrocamente se caracterizează prin
posibilitatea mecanizării execuţiei, a realizării lucrării şi a refacerii ei
sub apă.
Pereul rostuit din piatră sau dale de beton se aplică în cazul
valurilor cu înălţimea 1,5m.
2.5. ACUMULĂRI DE APĂ PENTRU ATENUAREA VIITURILOR
Regularizarea debitelor
însemnează realizarea pe un curs de apă naturală a unei variaţii cât mai mici a
debitelor în scopul îndepărtării efectelor distructive la viituri şi al folosirii
raţionale a apei în perioade deficitare.
Cele mai reprezentative lucrări
de regularizare a debitelor sunt cele de regularizare a scurgerilor de pe
versanţii bazinelor hidrografice şi lacurile de acumulare.
În funcţie de capacitatea
necesară a acumulării considerată pentru o perspectivă de cel puţin 50 de ani,
se poate stabili, prin interpretarea curbelor caracteristice, cel mai potrivit
amplasament şi cea mai potrivită înălţime pentru barajul de acumulare.
Pentru bazinele de acumulare nepermanente în
scopul atenuării viiturilor, condiţiile amplasamentului sunt următoarele:
a) lunca naturală să fie cât mai
largă pentru realizarea unor compartimente inundabile cu o capacitate mare, şi diguri
longitudinale mai scurte;
compartimentele mai frecvent inundabile să ocupe
terenurile cele mai slab productive;
b) să existe posibilităţi
naturale ( gârle etc.) de evacuare completă şi rapidă;
c) panta talvegului văii să fie
cât mai mică pentru ca lungimea remuului creat de barajul frontal să fie cât
mai mare.
Calculul capacităţii acumulărilor
Capacitatea unui lac de acumulare
se calculează în funcţie de volumele caracteristice componente.
La un lac cu rol funcţional
complex, volumele caracteristice sunt: volumul
mort, volumul util, volumul de atenuare.
Volumul mort reprezintă partea inferioară a capacităţii
lacului destinată colmatării şi menţinerii unor adâncimi minime pentru
cerinţele sanitare şi pentru asigurarea nivelului minim de captare a apei în
vederea folosirii ei.
Volumul util se compune, în calcule, din volumul net şi
volumul de corecţie.
Volumul de atenuare este situat la partea superioară
a capacităţii pentru apă şi acumulării şi este cuprins între nivelul maxim de
exploatare şi nivelul viiturii de calcul.
La toate acumulările, peste
nivelul viiturii de calcul în lac, corespunzător înălţimii de siguranţă a
barajului este situat volumul de siguranţă al lacului, care în condiţii normale
de exploatare, nu poate fi ocupat de apă.
2.5.1. Realizarea acumulărilor
pentru agricultură
Construcţiile necesare pentru
realizarea unui lac de acumulare sunt barajul acumulării şi instalaţiile de
evacuare a apei din acumulare. Pentru funcţionarea corespunzătoare a acumulării
într-o perioadă cât mai lungă de timp sunt necesare şi lucrări de atenuare a
colmatării lacurilor şi de drenare a apelor infiltrate pe terenurile învecinate
din acumulare.
Barajele de acumulare pentru agricultură se
construiesc în general din pământ. Ele pot fi omogene, neomogene şi cu
diafragme.
Dimensionarea barajului de pământ
Înălţimea barajului se stabileşte însumând
înălţimea corespunzătoare volumelor caracteristice din lac.
Înălţimea de siguranţă normală este denumită înălţimea de gardă
pentru valuri şi este compusă din înălţimea de ridicare a nivelului general al
apei, datorită vântului, din înălţimea de deferlare (rostogolire) a valului pe
taluzul barajului şi dintr-o înălţime suplimentară denumită şi rezervă de construcţie necesară pentru
acoperirea erorilor din calculele hidrologice şi cele de trasare a barajului.
Înălţimea de siguranţă excepţională este formată din
diferenţa dintre nivelul viiturii de verificare şi nivelul viiturii de calcul,
la care se adaugă înălţimea suplimentară.
Cea mai mare din cele două înălţimi
de siguranţă se adaugă la nivelul viiturii de calcul stabilindu-se
astfel cota de proiectare la coronamentul barajului.
Barajele de pământ folosite în realizarea acumulărilor se proiectează cu
o secţiune transversală trapezoidală simplă sau compusă. Lăţimea la coronament
se stabileşte în funcţie de înălţimea barajului şi de condiţiile de exploatare
şi întreţinere.
Lăţimea minimă admisă este de 3,5m., iar în cazul circulaţiei peste
baraj, ea este impusă de categoria drumului proiectat.
Coronamentul barajului
prezintă un bombament destinat scurgerii apelor meteorice, bombament calculat
în funcţie de tasările ulterioare.
Pantele taluzurilor se stabilesc în funcţie de caracteristicile
pământului folosit la execuţie şi de natura terenului de fundaţie.
Valoarea lor poate fi stabilită orientativ pentru acelaşi taluz; pantele
pot fi continui sau variabile.
La stabilirea pantelor taluzurilor trebuie avută în vedere infiltraţia,
considerându-se că barajul funcţionează în regim permanent de contact cu apa în
amonte, fără apă în aval.
Calculul infiltraţiei urmăreşte
determinarea curbei de depresie şi a debitului scurs prin baraj.
Curba de infiltraţie se
calculează pentru verificarea stabilităţii taluzului aval şi pentru proiectarea
drenajului necesar.
Stabilitatea taluzurilor
barajului de pământ trebuie verificată ţinându-se seama de caracteristicile
geotehnice ale pământului de construcţie a barajului, de forţele care
acţionează asupra taluzului, înălţimea barajului, condiţii de execuţie şi de
exploatare.
Taluzurile barajelor de pământ
trebuie protejate împotriva valurilor, îngheţului, precipitaţiilor sau pentru
realizarea unei impermeabilităţi. Consolidarea taluzului amonte se poate
realiza prin strat de pământ vegetal de 20–30cm. grosime însămânţat.
Consolidarea se mai poate realiza
prin: straturi de piatră brută, dale de beton sau beton armat, prefabricate de
dimensiuni mari, alese astfel încât să se încadreze în posibilităţile reale de
transport şi aşezare, plăci monolite din beton, turnate pe lac în câmpuri de
cca. 5x5m., cu rosturile umplute cu mastic bituminos.
Taluzul aval se protejează contra
acţiunii vântului, apelor de şiroire şi a rozătoarelor.
În general se protejează
printr-un strat de pământ vegetal de 20 – 30 cm. grosime, însămânţat cu ierburi
generatoare de ţelină. Când zona de la piciorul taluzului stă permanent sub
apă, se va proteja corespunzător.
2.5.2.Dimensionarea instalaţiilor de evacuare a apei prin
golirea de fund
Golirea de fund permite evacuarea
totală a apelor din lac pentru reparaţii, împrospătarea apelor şi pentru
curăţirea lacului de aluviuni. În multe cazuri serveşte şi pentru trecerea unor
debite necesare irigaţiilor, pisciculturii şi altor folosinţe. Golirile de fund
pot fi sub formă de stăvilare deschise, conducte sub presiune sau fără
presiune.
Stăvilarele deschise se pot folosi în cazul
barajelor de 5-6m. înălţime cu coloana de apă H=3–4m. şi când debitul de viitură
care trebuie evacuat este Q=4–5m³secundă. Amplasarea stăvilarelor se face pe talvegul
văii sau când nu este posibil alături pe mal pe teren stabil.
Sifoanele sunt construcţii care
pot evacua apele de adâncime din lacul de acumulare, atunci când gura amonte a
sifonului este aşezată la adâncimea respectivă.
2.5.3. Descărcătorul de suprafaţă
Descărcătorul de suprafaţă
permite scurgerea apei din lac când este depăşit nivelul normal de retenţie.
Acesta poate fi frontal când este
plasat în corpul barajului şi lateral
când este plasat în versantul lateral. Cel frontal se recomandă când versantul
este prea înclinat sau alunecător.
Descărcătorul lateral poate fi cu
deversor lateral. Cel cu deversor frontal se alege când panta versantului este
mică, iar cel cu deversor lateral se alege la versanţii mai înclinaţi
necesitând o ampriză mai redusă.
CAPITOLUL
III
3.1. CONCLUZII
1. Principalii factori care
favorizează inundaţiile sunt: capacitatea de transport redusă a albiei minore
mai ales în sectorul inferior, relieful frământat, versanţii abrupţi care
permit concentrarea rapidă a apelor de scurgere.
2. Lucrările de regularizare a albiei râurilor au
scopul de a limita efectele dăunătoare ale proceselor de albie şi de a dirija
evoluţia lor.
3.
Producerea inundaţiilor este favorizată de exploatarea neraţională a
folosinţelor terenului din bazin care duce la o intensificare a scurgerii pe versanţi.
4. Defrişatul excesiv, păşunatul dezorganizat, supraîncărcarea
pajiştilor contribuie la degradarea terenurilor şi la amplificarea
inundaţiilor.
5. Lipsa îndiguirii râurilor, a protecţiei terenului din preajma albiei
accentuează eroziunea în suprafaţă şi inundarea terenurilor din preajmă.
6. Lipsa decolmatării canalelor de scurgere duce
la inundaţii.
7. Neamenajarea luncilor
râurilor cu predispoziţie pentru inundaţii în anii cu precipitaţii abundente
favorizează producerea inundaţiilor.
8. Efectuarea lucrărilor
mecanice pe direcţia deal – vale contribuie în anii cu precipitaţii abundente
la erodarea solului, la colmatarea canalelor de scurgere ducând în final la
revărsarea apelor pe terenurile din preajmă.
3.2. RECOMANDĂRI
·
Îndiguirea râurilor care ies din matcă frecvent.
·
Întărirea malurilor în amonte prin înierbări.
·
Crearea de perdele forestiere în luncile râurilor.
·
Drenarea luncilor râurilor cu risc de inundare.
·
Conştientizarea populaţiei cu privire la conservarea
lucrărilor de îndiguire şi protecţie împotriva inundaţiilor.
·
Cultivarea unor culturi adaptate la exces de umiditate.
·
Consolidarea şi întreţinerea permanentă a amenajărilor cu
efect de protecţie împotriva viiturilor şi a inundaţiilor.
·
Menţinerea pe cât posibil a cursului natural al râurilor.
3.3. NORME DE TEHNICA SECURITĂŢII
MUNCII
- organizarea locului de muncă în
condiţii corespunzătoare lucrării ce urmează a fi efectuată;
- purtarea echipamentului de protecţie;
- se verifică şi se manevrează
corespunzător echipamentul de protecţie;
- se interzice joaca în timpul
efectuării lucrărilor;
- se mânuiesc cu atenţie
materialele utilizate;
- respectarea întocmai a etapelor
şi operaţiunilor în desfăşurarea lucrărilor;
- utilizarea numai a materialelor
specifice temei;
- în efectuarea lucrărilor de
reamenajare a terenurilor se va respecta legislaţia de protecţie a mediului
înconjurător;
- determinările indicilor
calitativi ai apei şi solului se vor efectua cu personal calificat şi instruit
în laboratoarele de specialitate folosind aparatura corespunzătoare;
- efectuarea analizelor de mediu
se vor efectua respectând standardele de mediu care se aplică pe teritoriul
ţării noastre.
BIBLIOGRAFIE
1. Bally R., Alunecările
şi stabilitatea versanţilor agricoli, Ed. Ceres, Bucureşti, 1977
2. Băloiu V., Amenajarea
torenţilor şi teritoriul agricol, Ed. Agrosilvică, Bucureşti,
3. Băloiu V.,
Amenajarea bazinelor hidografice şi a cursurilor de apă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980
4. Boeru S., Mândru R., Îndiguiri, Editura Ceres, 1970
5. Dan E., Regularizări
de râuri, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965
6. Hâncu S., Regularizarea
albiilor râurilor, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976
7. Hâncu S., Hidrologia
agricolă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1971
8. Ioan N.G., Îndrumător
pentru dimensionarea construcţiilor hidroameliorative, Editura Agrosilvică,
Bucureşti 1969
9. Ionescu Viorel, Procedee tehnologice eficiente pentru execuţia teraselor pe terenurile
arabile în pantă. Probleme agricole, nr. 11/ 1972
10. Ionescu Viorel, Combaterea eroziunii solului, IDT Bucureşti, 1973
11. Ionescu Viorel, Giurma Ion, Popovici Gabriel, Calcule şi modele matematice pentru combaterea eroziunii solului,
INID, Bucureşti, 1978
12. Manta A., Baraje
de pământ şi bazine de retenţie în agricultură, Edi. Agrosilvica Bucureşti,
1965
13. Martiniu C., Băcăoanu V., Porniturile de teren şi modul cum pot fi prevenite sau
stabilizate, Natura, nr. 3/ 1961
14. Moţoc M., Eroziunea
solului şi metode de combatere, Ed. Ceres, Buc, 1975
15. Munteanu S.A., Corectarea torenţilor şi combaterea eroziunii terenurilor
16. Pricop A., Popovici N., Dimensiunea optimă a barajelor cu fundaţie evazată folosiţi în menajarea torenţilor,
Hidrotehnica, nr. 8, Bucureşti, 1985
17. Cazacu E., Florescu G.H., Mihnea I., Pop V.,
Teodosiu I., Tehnologia lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare, Editura Ceres, Bucureşti, 1986
18. Vasile Băloiu, Viorel Ionescu, Apărarea terenurilor agricole împotriva
eroziunii, alunecărilor şi
inundaţiilor, Editura Ceres, Bucureşti, 1986
19. Rodica Cearlău şi colab., Ecologie şi protecţia mediului Editura Economică –
Preuniversitaria, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu